COMUNA MOVILITA
Comuna Moviliţa este situată la poalele de sud-est ale Piemontului Zăbrăuţi, pe stânga râului Zăbrăuţi.
Ne mândrim cu împrejurimile şi veritabila zonă viticolă în care este aşezată comuna noastră.
Ne mândrim cu împrejurimile şi veritabila zonă viticolă în care este aşezată comuna noastră.
Istoric:
Documentele monografice asupra zonei Zăbrăuţi în urma cercetarilor, date concludente nefiind descoperite , au fost încercari vagi înca din 1881 când Gheorghe Ghindar- subprefect de Zăbrăuţi “spre ştiinţa de hotarele plăsii şi a comunelor de aici către Prefectură” întocmeste o monografie de 6 pagini si aminteşte de Moviliţa ca datând de pe vremea lui Ştefan cel Mare.
Printre atribuţiile vătaşilor rurali cuprinse în regulament era specificat şi faptul că sunt recrutaţi de bună voie pe o perioadă de 3-5 ani, lucrau prin rotaţie cu săptămâna, la nevoie, toţi.Tragerea clopotelor la biserici era semnalul de alarmă, iar baterea tocii sau sunetul goarnei de către "craime" erau mijloace de alertare a cetăţenilor.
Călugărul Paul de Alep, în secolul XVII, care a traversat valea Zăbrăuţului, scria : "...drumurile erau naturale.Nimeni nu avea grijă de drumuri şi poduri, acestea din urmă fiind cu totul primitive". De abia în anul 1879 odată cu aplicarea "Legii drumurilor" începe să se formeze o preocupare şi aici se întocmeste un buget comunal aparte, se efectuează prestaţii în natură cu "palmele" sau cu vitele in vederea construirii si întretinerii drumurilor.
Asupra comunei de-a lungul timpului s-au abatut o serie de fenomene naturale : cutremurul din anul 1940 care a afectat majoritatea caselor(case dărâmate, hogege, case din pământ), foametea din 1946-1947, oamenii ajungând să se ducă pentru un sac de porumb până la Timişoara.
Printre atribuţiile vătaşilor rurali cuprinse în regulament era specificat şi faptul că sunt recrutaţi de bună voie pe o perioadă de 3-5 ani, lucrau prin rotaţie cu săptămâna, la nevoie, toţi.Tragerea clopotelor la biserici era semnalul de alarmă, iar baterea tocii sau sunetul goarnei de către "craime" erau mijloace de alertare a cetăţenilor.
Călugărul Paul de Alep, în secolul XVII, care a traversat valea Zăbrăuţului, scria : "...drumurile erau naturale.Nimeni nu avea grijă de drumuri şi poduri, acestea din urmă fiind cu totul primitive". De abia în anul 1879 odată cu aplicarea "Legii drumurilor" începe să se formeze o preocupare şi aici se întocmeste un buget comunal aparte, se efectuează prestaţii în natură cu "palmele" sau cu vitele in vederea construirii si întretinerii drumurilor.
Asupra comunei de-a lungul timpului s-au abatut o serie de fenomene naturale : cutremurul din anul 1940 care a afectat majoritatea caselor(case dărâmate, hogege, case din pământ), foametea din 1946-1947, oamenii ajungând să se ducă pentru un sac de porumb până la Timişoara.
Resurse locale:
Principalele activităţi practicate în zonă sunt viticultura, cultura cerealelor, creşterea animalelor şi exploatarea lemnului.
Arbustul minunat care se numeşte viţă-de-vie şi care a îndulcit viaţa omului, de milenii, cu strugurii şi produsele din struguri s-a confundat în Zăbrăuţ cu însăşi viaţa moşilor şi strămoşilor noştri.Dovada care păstrează această realitate a culturii viţei de vie în Dacia este acţiunea cunoscută a lui Burbebista (Secolul Ie.n.) de a defrişa toate viile, atât pentru că acestea se extinseseră foarte mult, cât şi pentru că ele considerau o permanentă ispită pentru "barbarii" iubitori de vin.Este un argument în plus, că, cu mult peste două secole înainte de ocupaţia romană , exista în Dacia o puternică activitate viticolă.
Traditii:
Există şi în Zăbrăuţ un "cult al casei".Copiii când se nasc vorbesc de "mama noastră" ...mai târziu capătă noţiunea de "casa noastră" ...pentru a o întregi curând cu noţiunea de "ţara noastră".
Bordeiul
Casa ca adăpost strict necesar, contra intemperiilor şi loc de desfaşurare a unor ocupaţii specifice are un trecut milenar pretutindeni, ea apărând pe primele trepte ale dezvoltării sociale. La baza tipurilor etnografice de case de aici stau mărturie din timpuri milenare (sec. IV î.e.n. - sec. VI e.n.) bordeiul, semibordeiul şi locuinţa la suprafaţa solului, având la mijloc o vatră pentru încălzit.
Turism:
Apariţia şi răspândirea creştinismului în Zăbrăuţ este strâns legată de evoluţia acestei credinţe pe întreg teritoriul locuit de dacii liberi - carpii - populaţie stabilă, făuritori ai uneia din cele mai strălucite culturi materiale cunoscute în spaţiul carpato-danubian în Secolul IV e.n., sensibili şi receptivi la influenţa romană, într-o măsură mai mare decât alţi "barbari", asimilând treptat numeroase populaţii migratoare, conotribuind din plin la răspândirea creştinismului şi etnogeneza poporului român.Mănăstirea Trotuşanu
Mănăstirea Trotuşanu este o mănăstire ortodoxă cu hramul Sfântul Nicolae şi datată în anul 1808.
Biserica din Chiţcani
Biserica cu hramul "Sfântul Ioan Botezătorul" din Chiţcani sălăşluieşte într-o mică livadă, dominată de un nuc bătrân, ce-şi întinde crengile spre acoperişul bisericii, în semn ocrotitor, face corp comun cu casele ţărăneşti ce o înconjoară şi care case, în vremuri de demult, i-au servit şi ca model de arhitectură.
Deşi lipsesc documente care să-i ateste vechimea, compararea stilului său cu modelul bisericilor lui Ştefan cel Mare - care au inspirat-o - o plasează ca o construcţie a celei de-a doua jumătăţi a Secolului XV.Tradiţia locală vrea să fie mai precisă, invocând anul construcţiei 1470, având drep ctitori ţăranii răzeşi ai locului.
Materialul lemnos de esenţă tare (stejar) de pe loc, din codrii seculari, care a stat la baza construcţiei, i-a permis să dăinuiască peste o jumătate de mileniu şi mult de-acum încolo, mai ales datorită faptului că în 1972 este trecută în evidenţa monumentelor istorice din România. Modificările structurale în timp i-au mai lăsat o singură fereastră originală.Mobilierul mai este încă reprezentat de câteva strane vechi sculptate în simbolul solar.
Mănăstirea Trotuşanu este o mănăstire ortodoxă cu hramul Sfântul Nicolae şi datată în anul 1808.
Biserica din Chiţcani
Biserica cu hramul "Sfântul Ioan Botezătorul" din Chiţcani sălăşluieşte într-o mică livadă, dominată de un nuc bătrân, ce-şi întinde crengile spre acoperişul bisericii, în semn ocrotitor, face corp comun cu casele ţărăneşti ce o înconjoară şi care case, în vremuri de demult, i-au servit şi ca model de arhitectură.
Deşi lipsesc documente care să-i ateste vechimea, compararea stilului său cu modelul bisericilor lui Ştefan cel Mare - care au inspirat-o - o plasează ca o construcţie a celei de-a doua jumătăţi a Secolului XV.Tradiţia locală vrea să fie mai precisă, invocând anul construcţiei 1470, având drep ctitori ţăranii răzeşi ai locului.
Materialul lemnos de esenţă tare (stejar) de pe loc, din codrii seculari, care a stat la baza construcţiei, i-a permis să dăinuiască peste o jumătate de mileniu şi mult de-acum încolo, mai ales datorită faptului că în 1972 este trecută în evidenţa monumentelor istorice din România. Modificările structurale în timp i-au mai lăsat o singură fereastră originală.Mobilierul mai este încă reprezentat de câteva strane vechi sculptate în simbolul solar.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu