Hidrografia Judetului Vrancea

Reteaua hidrografica a judetului Vrancea apartine in totalitate raului Siret (706 km, din care 596 pe pamant romanesc) si afluentilor sai. El strabate teritoriul judetului pe o lungime de aproximativ 110 km, desfasurandu-se pe sectorul-aval Trotus - confluenta cu Ramnicul, de-a lungul judetului Galati, la iesirea din judet totalizand o suprafata de bazin de 37.061 kmp. Cursul sau este meandrat si insotit de o lunca larga. Afluentii mai importanti pe care il primeste pe dreapta sunt Trotusul, Zabrauti, Susita, Putna, Ramnicul Sarat, iar pe stanga Barladul, care apartine in totalitate altor judete. Dintre apele judetului, cea mai importanta este Putna, care izvoraste din zona centrala a Muntilor Vrancei si curge in directia nord-vest-sud-est pe 144 km, strabatand toate formele de relief. Bazinul ei hidrografic este de 2720 kmp.

Judetul are cinci orase (Focsani (100.000 locuitori), Adjud, Panciu, Marasesti si Odobesti), 59 de comune si 331 sate.
Padurile, care acopera aproape 38 % din suprafata judetului Vrancea, reprezinta una dintre cele mai importante bogatii ale sale. Agricultura este bine dezvoltata; intreaga suprafata agricola cuprinde peste 255.284 ha, dintre care terenul arabil ocupa 146.792 ha, podgorii peste 35.000 ha, livezi 4.654 ha si paduri 191.792 ha.
In judet de gasesc 678 institutii educationale, dintre care 20 sunt licee. De asemenea mai sunt 276 biblioteci publice, noua muzee si patru sali de cinema.
Judetul Vrancea ofera numeroase posibilitati de drumetie si odihna : statiunea Soveja, cunoscuta pentru cel mai ozonat aer din tara, valea Putnei - Lepsa, podgoriile si beciurile domnesti de la Panciu si Odobesti.

Monumentul Eroilor Regimentului 10 Putna căzuţi în 1913, Odobeşti, str. Ştefan cel Mare nr.44-Judetul Vrancea

Monumentul istoric, a fost ridicat in anul 1914 in memoria celor care si-au dat viata in razboaiele balcanice (1912-1913).Romania a intrat in al doilea razboi balcanic, ocupand Bulgaria si decizand soarta razboiului,conflictul terminandu-se cu Tratatul de la Bucuresti prin care Romania primea Cadrilaterul (judetele din sudul Dobrogei).
Inaugurat la 25 martie 1914, inaintea inceperii primului razboi mondial din initiativa capitanului Finichi Dumitru, monumentul aminteste de campania din 23 iunie-31 august 1913. Pe frontispiciul monumentului sunt scrise numele eroilor putneni din Focsani, Odobesti, Jaristea, Tifesti care au cazut la datorie in 1913 fie pe pamant romanesc fie pe pamant bulgaresc.
Descrierea traselului care poate fi folosit pentru a ajunge la obiectiv
Odobesti, str Stefan cel Mare nr.44

Odobesti-Judetul Vrancea

Odobești este un oraș în județul Vrancea, Moldova, România. Are o populație de 8.000 locuitori și se află în mijlocul Podgoriei Odobești, una din cele mai mari și vechi podgorii din România. Veche așezare. mai întâi rurală, apoi devenită din prima jumătate a secolului al XIX-lea centru urban, viticol și comercial, Odobeștiul este cunoscut ca "orașul dintre vii", recent -în prospectele primăriei, "orașul viilor domnești", datorită "Beciului domnesc" rămas unic în România, sau orașul de la poalele dealului Șarba.

Așezare și relief

Orașul e situat pe malul stâng al rîului Milcov, la 10 km nord-vest de Focșani, la limita de est a Subcarpaților de Curbură, între ei și partea de est a Câmpiei Române (culoarul Siretului). La nord-vest se înalță Măgura Odobești, care ajunge la înălțimea de 996m, iar la sud trece cursul de mijloc al Milcovului. Altitudinea medie la care se află orașul este de 150 m. Localitatea include în jurisdicția ei și satul Unirea (în trecut Pățești), aflat mai la est. La nord Odobeștiul se învecinează cu comuna Bolotești, important centru viticol, la est cu Focșani, la sud cu Broșteni și Vârteșcoiu, iar la vest cu comuna Jariștea, avand si ea plantații însemnate de viță de vie.

Etimologia numelui

După Gheorghe I. Lahovary numele localității vine de la cuvântul "odobă" însemnând "vale".

Istoric

În zona Odobeștiului există urmele unor așezări din epoca neolitică, de asemenea mărturii de așezare romană. Pe la 1227 pe locul actualei urbi se presupune că a fost cetatea Milcovia - Civitas de Mylco, sediul Episcopiei catolice de Milcov, a cumanilor. După Neagu Djuvara ar fi fost vorba de o adevarată capitală a Cumaniei catolice ce se constituise în sudul Moldovei. Ea a fost însă curând distrusă de Marea invazie mongolă, din 1241. Mai târziu au fost prezenți în zonă și cavalerii teutoni care au ridicat aici o cetate, Kruceburg (Kreuzburg?) pe dealul Șarba. Pe locul ei s-ar fi zidit ulterior cetatea Crăciuna, dar asupra locului precis al acesteia există teorii contradictorii. După unii, actuala Cetățuie de pe dealul Șarba ar fi ruinele cetății Crăciuna. Odobeștiul a început printr-o așezare de răzeși în secolul al XIII-lea, care a ținut vreme de circa două veacuri de Principatul Munteniei și apare pomenit în cronica lui Grigore Ureche care relatează despre un canal construit de Ștefan cel Mare în jurul localității. În 1482 se știe că și cetatea Crăciuna a trecut în stăpânirea lui Ștefan, având un rol în apărarea de turci. Granița cu Muntenia fiind mutată mai la sud, așezarea a intrat definitiv în componența Principatului Moldovei.

Prima atestare documentară a localității datează din 17 septembrie 1626, fiind vorba de un contract de vânzare de pământuri din vremea domnitorului Miron Barnovski, în care este amintit „socrul popii lui Toader din Odobești”. Asemănător cu alte locuri din Vrancea, în Odobești și în împrejurimile sale s-au ctitorit în secolele al XVII-lea - al XIX-lea un număr mare de biserici și mănăstiri, Măgura Odobești cu schiturile ei fiind asemuită oarecum de C.C.Giurescu cu Muntele Athos. In 1670 Iordache Cantacuzino ridică prima biserică - Biserica Ovidenia. Răzeșii zidesc pe Măgură mănăstirile Buluc și Tărnița. În 1732 se inaugurează Biserica Nașterii Maicii Domnului, iar prin 1777 negustorii cazaclii sfințesc și ei biserica lor a Apostolilor Petru și Pavel. In secolul al XVII-lea - al XVIII-lea apar în localitate negustori greci, armeni și cazaci (cazaclii), iar la sfârșitul secolului al XVIII-lea sunt așezați aici și numeroși evrei. După cum apreciază Constantin C. Giurescu, care a scris o istorie a pogoriei Odobești, în primele decenii ale veacului al XIX lea, în vremea Eteriei și a răscoalei lui Tudor Vladimirescu (1821) localitatea va începe să primească caracterul unui târg.

In veacul al XVII-lea ia avânt în regiune cultura viței de vie, existenta aici inca din vremea domnitorului Petru Rareș și care va face faima orașului. Podgoria Odobești apare in Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, fiind cotată de autor ca a treia ca importanță după cea de la Cotnari și Huși.

Negustorii cazaclii dețin mult timp o poziție privilegiată, ei fiind cei ce stabilesc prețul vinului. O parte din podgorii sunt posesia unor familii de boieri, altele sunt proprietatea mănăstirilor și ale episcopiilor din apropiere și de mai departe, ca Mitropolia Iașiului și Episcopia Romanului. Se construiesc numeroase biserici ortodoxe, schituri și mănăstiri, multe din ele suferind împreună cu întreaga localitate pagube foarte mari in cursul războaielor și ocupațiilor militare dese din veacul al XVIII-lea și al XIX-lea: în 1717 e ocupată temporar de austrieci, apoi în 1758 e incendiată de tătari, în anii 1787-1788 este teatrul unor lupte între ruși, austrieci și turci (Războiul ruso-turc din 1787-1792). Intemperii suplimentare provocatoare de mari distrugeri sunt cutremurul de pământ din 1802 și marele incendiu din 1803, la care se adaugă soldatesca Eteriei elene în 1821. În 1854-1856 din nou sunt încartiruiți aici soldați austrieci și ruși. Localitatea e refacută în repetate rânduri, în 1834-1839 domnul Mihai Sturza reamenajează Beciul domnesc de vinuri existent înca din vremea lui Ștefan cel Mare. După Unirea Principatelor la 4 decembrie 1861. prin decret al prințului Alexandru Ioan Cuza localitatea, în care s-au contopit mai multe sate de sub poalele dealului Șarba, primește statutul de oraș. Între 1852-1868 s-a construit o șosea între Odobești și orașul vecin Focșani, care devenise în urma Unirii centrul principal al regiunii. La 22 septembrie 1895 se pune în funcțiune și calea ferată între cele două orașe. În 1878, in împrejurările Războiului de independență din 1877-1878 se inaugurează spitalul local. Orașul devine reședință de subprefectură și e dotat cu un oficiu de poștă și telegraf, apoi cu o primă linie telefonică (1888, Odobești-Vidra). În 1885 se deschide prima școală primară de băieți, în 1886 școala de fete și cea de viticultură și comerț, care va căpăta cu adevărat profil de viticultură din octombrie 1901, mai târziu devenind liceu. În anul 1883 locuitorii Odobeștiului, a căror principală îndeletnicire era viticultura, au fost loviți de o gravă criză atunci când filoxera a distrus 95 % din plantațiile de viță de vie. Prin eforturi deosebite, cu concursul primarului Manea Băiatu, au fost salvate în cantități mici soiurile tradiționale locale Galbena de Odobești, Plăvaia și Mustoasa, într-o pepinieră amenajată în satul Vărsătura. În rest, în podgorie au fost plantate soiuri nobile de import, aduse mai ales din Algeria, care pe atunci era colonie franceză si astfel arealul viticol a fost refacut până în anul 1910. La viața Odobeștiului, care în 1897 are 3.500 locuitori, participă alături de români, și minorități naționale - greci, maghiari, armeni, o importantă comunitate de evrei (900 locuitori) precum și rromii. (Cazacliii s-au repatriat, între timp, pe la mijlocul secolului al XIX-lea în Imperiul Rus). Primul război mondial cu luptele grele pe care le prilejuiește chiar în zona Vrancei, apoi ocupația austro-germană aduc și ele pagube serioase. Măgura Odobești devine în această perioadă sediul comandamentului german, iar zona ajunge sa fie inspectată în 1917 de către însuși Kaiserul Wilhelm al II-lea, care înnoptează în Odobești. În anul 1935 ia ființă la Odobești stația de cercetări viticole.

Anii dominației comuniste, la al cărui debut începe emigrarea în masă a comunității evreiești spre Israel, pun capăt economiei de piață și schimbă structura socială a localității. Sistematizarea impusă de autoritățile noului regim include distrugerea multor clădiri vechi, inclusiv a unor lăcașuri de cult. După revoluția din 1989, în anii 2000 începe un nou avânt economic și demografic. În anul 2005 se inființează două noi cartiere: Mihai Sturza și Tineretului. În oraș există în prezent două licee: Liceul Teoretic "Duiliu Zamfirescu" și Grupul Școlar Agricol. Casa culturală a orașului a primit numele istoricului Constantin C. Giurescu.

Istoricul învățământului viticol la Odobești

În anul 2001 s-au sărbătorit 100 de ani de existență a învățământului viticol în Odobesti. Cu această ocazie numeroși foști elevi ai școlii, astăzi personalități de marcă ale viticulturii românești s-au întâlnit cu actualii elevi ai școlii și au depănat amintiri. Astfel, liceul a luat ființă în toamna anului 1901, mai precis în 27 octombrie 1901 – pe stil vechi – imediat după “număratul oilor”, după cum spune tradiția. Pe scurt, în urma eforturilor unor localnici ai urbei Odobesti, pe atunci o comuna cu 5.000 de suflete, s-a înființat o școală viticolă, scoală ce avea să dainuie peste veacuri. Funcționarea școlii a început într-adevar în localul casei Potop, alcătuit din două încăperi. Până la data de 15 martie 1902 a funcționat numai un atelier de dogărie condus de un maistru și sub conducerea lui Vasile Popa – directorul în exercițiu al Școlii Primare de băieți din localitate. Școala a funcționat în acest local până la data de 26 octombrie 1906, după care, împreună cu toate dependințele ei, a fost mutată în localul propriu, construit cu ajutorul județului Putna și a primariei Odobești. Localul nou construit avea 13 incăperi. Din 1902 vreme de circa treizeci de ani școala a fost condusă de un specialist de origine franceză, Joseph Dodun des Perrières, care a fost și autorul unei prime monografii despre Odobești. La începutul anului școlar 1945-1946, tot la data de 26 octombrie, sub denumirea de Școala Medie Tehnică de Viticultură, școala s-a mutat în localul în care se află și astăzi. În anul 1951 s-a construit pe lângă clădirea principală și în continuarea ei, bucătăria și sala de mese. Mai târziu, în anii 1980, datorită creșterii numărului de elevi de liceu școlarizati, s-a construit așa-numita anexă, care cuprinde două laboratoare, patru săli de clasă și dependințe. S-a construit, de asemenea, un internat cu capacitatea de 150 locuri, iar blocul de nefamiliști a fost repartizat liceului, tot pentru internat scolar.

În decursul celor peste 100 de ani, în funcție de evoluția societății, de necesitățile pentru agricultură, existența specialiștilor și a bazei didactico-materiale, școala și-a desfășurat activitatea sub denumirile următoare:
1901-1908 – Școala Elementară de Viticultură;
1908-1955 – Școala Medie Tehnică de Viticultură;
1955-1962 – Centrul Școlar Agricol;
1962-1966 – Școala Tehnică de Horticultură;
1966-1976 – Liceul Agricol;
1976-1990 – Liceul Agroindustrial;
din 1990 – Grupul Școlar Agricol.

În anul 1835 se aflau pe teritoriul Odobeștilor de astăzi circa 500 de case. La recensământul din 1860, Odobeștii erau oficial a 26-a localitate urbană a Moldovei, după numărul populației (2300 locuitori). În 1872 locuiau în oraș 3010 persoane. La recensământul din anul 2002, populația localității era de 8000 locuitori, dintre care 7951 s-au declarat români, 14 romi și 12 maghiari. [5]

Transporturi

Linia ferata dintre Odobești și Focșani nu mai servește transportului de pasageri. Gara Odobești, azi pustie, urmează a fi amenajată ca muzeu al căilor ferate. Transportul între cele doua localități este asigurat de linii de autobuz.

Cetățuia pe dealul Șarba - presupuse de către unii a fi ruinele cetății Crăciuna
Beciul domnesc - vechi probabil din secolul al XV-lea, reamenajat de Mihai Sturza în 1834
Beciurile Bahamat
Orașul vechi și cartierul evreiesc
Cimitirul evreiesc
Biserica Nașterii Maicii Domnului - 1732
Biserica Ovidenia - 1670
Biserica Sfintei Cruci - 1832
Biserica Sfinților Apostoli Petru și Pavel - 1770 a negustorilor cazaclii
case boierești -

Casa Ferhat - sec. XVIII, Casa Asanache, Teodorovici, 1777 Curețeanu, Georgescu, Giurgea, Danielescu sec. XIX
Gara - 1893
monumentul războiului balcanic - în curtea spitalului
monumentul eroilor primului război mondial - de sculptorul ăOscar Han

In regiune:
Magura Odobești -

cu: mănăstirea Buluc , schitul Tărnița la sud de Milcov:
casa memorială Duiliu Zamfirescu la Vârteșcoiu
casele boierului Dimitrie Râmniceanu (modelul presupus al personajului Tănase Scatiu al lui Zamfirescu)

Personalități
George S. Bărănescu (1919 - 2001), inginer, membru corespondent al Academiei Române.

Podgoria Odobeşti este una din cele mai vechi şi vestite podgorii din ţară.
Ocupând zona colinară paralelă cu Munţii Vrancei, podgoria, ce include şi oraşul Odobeşti, este situată între dealurile înalte şi câmpie, la adăpostul celei mai înalte măguri, Măgura Odobeştilor (996 m) cu renumitele plaiuri Sarba, Vărsătura, Pădureni şi Scânteia, fiind mărginită de râul Milcov şi Putna.
Oraşul Odobeşti este aşezat în partea central-estică a tării, fiind delimitat de paralela 45°46” latitudine nordică şi meridianul 27°40” longitudine estică.
Teritoriul oraşului ocupă o poziţie marginală în Câmpia Română, având o altitudine medie de 150 m.
La sud de Odobeşti curge râul Milcov.
Oraşul Odobeşti face parte din ţara Vrancei, straveche vatra de civilizatie romaneasca ce constituie un punct de legatura intre cele trei provincii istorice, Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania.


Istoricul statiunii Odobesti

Refacerea viticulturii româneşti după atacul filoxerei, cât şi necesitatea îndrumării competente în una din marile podgorii ale ţării, a impus, la mijlocul deceniului al patrulea, înfiinţarea Staţiunii Experimentale Viticole Odobeşti.
Primele demersuri făcute către Ministerul Agriculturii s-au succedat din anul 1935. Intr-o scrisoare a primarului oraşului Odobeşti (1935) adresata Direcţiei viticulturii din subordinea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor in care se mentioneaza că: „… pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei staţiuni viticole punem la dispoziţie un spaţiu din localul gimnaziului…”.
Urmare acestei scrisori au fost alocate de către Ministerul Agriculturii fonduri în valoare de 300000 lei: „… pentru a fi întrebuinţaţi la procurarea aparaturii necesare înzestrării staţiunii ce va avea să ia fiinţă în anul următor…”.
Datarea înfiinţării staţiunii este confirmată in Decizia nr.144401/1936 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor prin care „…se aprobă de la buget pentru înzestrarea staţiunii oenologice, un fond de 130 865 lei…”
Subliniem meritul distinsului Prof. I.C. Teodorescu, „...a cărui iniţiativă de a înfiinţa, pe aceste plaiuri, o statiune de profil impune respect şi recunoştinţă prin realizările obţinute azi de viticultura vrânceană care pune bazele” Staţiunii Experimentale Odobeşti în luna septembrie 1936.
Subordonata până la 4 mai 1938 Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, Staţiunea Odobeşti trece de la această dată la Institutul de Cercetări Agronomice al României, ca urmare a Ordinului nr. 246/04 mai 1938, emis de minister.
Prin actul de vânzare-cumpărare nr. 11448/08 august 1939, Institutul de Cercetări Agricole din România cumpără de la proprietarul Brăiescu Paulina din Bucureşti „…suprafaţa de 5,1205 ha vie la Odobeşti, pentru a servi staţiunii experimentale recent înfiinţată…”
Incepand din anul 1949 se creează baza tehnico-materială a sectorului de biologie şi ameliorare, alcătuită dintr-o colecţie ampelografică si se infiinteaza primele plantaţii clonale cu o suprafaţă de 9 ha.
In perioada 1970-1980 statiunea a parcurs etapa cu cele mai insemnate realizari. S-a imbunatatit dotarea laboratoarelor si incadrarea cu personal de cercetare. Sunt luate in cercetare domenii noi de cercetare in genetica si microbiologia vinului. Sunt aprofundate cercetarile de ameliorare, fiziologie, agrochimie, tehnologie, protectie fitosanitara si vinificatie.
După anul 1990, staţiunea intră într-un proces de reformă, compresie teritorială şi reorganizare tehnico ştiinţifică astfel încât dupa anul 2000 institutia se reorganizeaza pe baze noi, moderne, privind activitatea de cercetare.
Parte componenta a cercetarii viticole romanesti, Statiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie Odobesti este institutie publica cu finantare extrabugetara si personalitate juridica ce-si desfasoara activitatea in baza Legii nr.290/2002 cu modificarile si completarile ulterioare, Hotararea Guvernului nr.1180/2002 privind aprobarea Statutului Academiei de Stiinte Agricole si Silvice „Gheorghe Ionescu- Sisesti”.
Statiunea functioneaza in subordinea Academiei de Stiinte Agricole si Silvice „Gheorghe Ionescu Sisesti” – forul stiintific national in domeniul agriculturii, medicinei veterinare, industriei alimentare, silviculturii si protectiei mediului si in directa coordonare a Institutului de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie Valea Calugareasca.

Scoala israelito-romana Odobesti-Judetul Vrancea

Scoala israelito-romana Odobesti

 

 Din cercetările mele, nu am găsit date asupra venirii primilor evrei în Odobeşti. Se crede că primii evrei au venit din oraşele mai mari din jurul Odobeştilor ca : Focşani şi Râmnicul Sărat.
  Mult timp Odobeştii au fost un târg cu populaţie eterogenă, evreii reprezentând între 20 - 25 % dintre locuitori. Scoala Israelito - Română s-a înfiinţat în anul 1894, pe baza legii obligativităţii, dată de primul Domn al Principatelor Unite, ca urmare a demersurilor comunităţii israelite din oraş.
  Vreau să scot în evidenţă că populaţia evreiască a avut "şcoli" particulare tradiţionale ( heder ) unde învăţau copiii scris şi citit, de la 3 ani până la 7 ani, iar cei care le predau ( melamed ), nu erau întotdeauna cadre didactice potrivite. Aceasta dovedeşte importanţa şi grija părinţilor pentru educaţia generaţiei viitoare.
  E de înţeles de ce comunitatea evreiască a luat iniţiativa de a cere instituţiilor de Stat să le acorde dreptul de a deschide o şcoală sub supravergherea statului.
  Timp de câteva decenii, va funcţiona ca Scoală de Băieţi având local propriu al comunităţii israelite pe strada Decebal. In şcoală, se preda limba română, idis, religia mozică, şi discipline de cultură generală. 
  In anul 1905, comunitatea cere autorizare de funcţionare ca şcoală mixtă, din grija pentru educaţia fetelor. Ministerul Cultelor aprobă cererea. Pe timpul acela, şcoala avea ca învăţător pe Heli Fischer. Din Septembrie 1905, a fost numit director Arnold Schot, absolvent al Scolii Israelite din Bucureşti. Preşedinte al comunităţii, pe timpul acela era Mendel Stafler.
  La 12 noiembrie 1906, inspectorul şcolar Constantin Tomescu constata că şcoala are condiţii bune, dar manualele folosite, în limba ebraică, nu aveau aprobarea Ministerul Cultelor. La data inspecţiei, directorul şcolii era M. Perlstein, institutor fiind Isac Reifer. La 30 decembrie 1906, acelaşi inspector este trimis să cerceteze din nou situaţia şcolii Israelito-Române. La 8 ianuarie 1907, raportul inspectorul Constantin Tomescu propune închiderea şcolii, deoarece şcola nu are director şi nici personal, personalul didactit nu cunoaşte limba română, nu există arhivă. Pe scurt, nereguli administrative. Se face vinovat noul director Aroneanu.
  In anul 1907, în urma acestor recomandări, ministrul aprobă închiderea şcolii. Mendel Stafler, preşeditele comunităţii, trimite Ministerului Cultelor documentele cerute pentru intrarea în legalitate.
  In anul scolar 1907-1908 colectivul didactiv era format din: I.Aroneanu - director şi profesor de limba română clasele a 3 şi 4; S.H.Cerbeanu- institutor, limba română, ebraică şi germană; Dr. Ghitla Volf - profesoară de lucru manual; Isac Gheber - profesor de limba ebraică, germană şi religia mozaică; Iohaneta Cerbeanu- profesoara de lucru manual; Pessa Feldman - institutoare şi profesoară de limba română clasele 1 şi 2 şi Samuil Soreanu - profesor de limba ebraică şi religia mozaică 
  In primăvara anului 1921 localul şcolii a ars şi sa construit un nou local. Cursurile se desfăşurau zilnic de duminică până vineri între orele 8-12 şi 14-16. In fiecare clasă existau în medie câte 15 elevi.
  In timpul celui de al doilea război mondial, în anul 1941 şcoala a fost închisă.
  După cel de al doilea război mondial, copiii înstăriţi din Odobeşti au fost trimişi de părinţii lor la Liceul Evreiesc din Focşani. După desfiinţarea şcolii israelite, clădirea a fost folosită de şcoala Gimnazială orăşănească.
  In Anul 2005 localul a revenit comunităţii izraelienii.

Scurt istoric al Judetului Vrancei

JUDETUL VRANCEI

Scurt istoric
  Are în componenţă două municipii – Focşani şi Adjud, trei oraşe – Mărăşeşti, Odobeşti şi Panciu, şi 59 de localităţi rurale. 
  De la sfârşitul sec.al XV-lea până în 1950 s-a numit judeţul Putna, pentru o perioadă scurtă a intrat în componenţa Regiunii Galaţi, pentru ca, din 1968, să se numească Judeţul Vrancea. 
  Vatră permanentă de locuire, prezenţa omului este atestată arheologic în toate epocile străvechi prin descoperirile de la Bârseşti ( paleoliticul superior ), Cândeşti, Fitioneşti, Mănăstioara ( neolitic, bronz ), Pădureni, Bârseşti, Bonţeşti ( epoca fierului ), Vârteşcoi, Pădureni, Odobeşti, Focşani, Tifeşti ( epoca dacă şi daco-romană ). 
  In evul mediu, s-a impus forma autonomă de organizare administrativ - juridică - obştea devalmaşă. La 1227-1234, este atestat un episcopat cuman cu reşedinţa în „ civitas de Mylco ”, zona Odobeştilor de astăzi. La 1423, ţinutul se afla sub autoritatea domnitorului moldovean Alexandru cel Bun, autoritate permanentizată după luarea Cetăţii Crăciuna de Stefan cel Mare şi Sfânt şi fixarea hotarului sudic al Moldovei pe Milcov ( 1482 ). 
  Tinutul Putnei, atestat documentar la 2 iulie 1431 şi Tinutul Adjudului, atestat în 1460, împreună cu părţile dinspre răsărit ( Olteni ) se contopesc în 1591 sub denumirea de Tinutul Putnei, condus de un staroste până la 1859. Printre starosti, s-au numărat şi cronicarii moldoveni Miron Costin ( 1688 ) şi Ion Neculce ( 1732 ). 
  Până la jumătatea secolului al XIX-lea, Tinutul Putnei, cu reşedinţa în Focşanii Moldovei, a evoluat paralel şi în acelaşi ritm cu judeţul învecinat, Râmnicu-Sărat, cu reşedinţa în Focşanii-Munteni, condus de un căpitan de margine, cu aceleaşi atribuţiuni ca şi starostele. Intre cele două unităţi administrative, despărţite de hotarul Milcovului, au existat continue legături economice, administrative, culturale, matrimoniale. 
  Focşani : Rezultat al contopirii satelor Stăieşti şi Brătuleşti, aflate pe hotar, aşezarea, cu numele Focşani, este atestată documentar într-o condică negustorească de la Braşov ( 1456 ) şi un document semnat de domnitorul Tării Româneşti, Alexandru Vodă, la 1575. 
  Separat în Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni, ca centru administrativ al celor două ţinuturi, apoi judeţe, Putna şi Râmnicu-Sărat, târgul evoluează unitar ca o aşezare specific de graniţă, căpătând un accentuat caracter negustoresc. 
  Rezistând grelelor încercări ale sec.XVII-XVIII ( ciuma de la 1718, năvălirile tătarilor de la 1735 şi 1758, războaiele dintre anii 1768-1774 şi 1787-1792 dintre trupele ruso-austriece şi otomane), pustiirii din 1821, ciumei din 1828 şi deselor incendii, oraşul a cunoscut, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, după unificarea sa, la 1862, o rapidă dezvoltare economică şi edilitară, culturală şi socială. 
  Epoca Unirii, cu evenimentele sale dintre anii 1848-1866, îl inscriu în istoria naţională ca „Oraş al Unirii”: manifestările revoluţionare şi unioniste din iunie 1848, activitatea puternicului Comitet Unionist (1856-1859), alegerile pentru Divanurile ad-hoc (1857), manifestările entuziaste prilejuite de alegerea lui Al.I.Cuza la Iaşi (5 ianuarie 1859) şi la Bucureşti (24 Ianuarie 1859), activitatea Comisiei Centrale (1859-1862), Unificarea oraşului (1862). 
  La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.al XX-lea, la Focşani apar şi se dezvoltă mici şi mijlocii stabilimente industriale şi comerciale (textile, pielărie, tăbăcărie), se infiinţează şcoli primare şi gimnaziale, Liceul „Unirea”, Scoala normală, Scoala comercială, se trasează noi bulevarde, apar societăţi culturale (Liga culturală – 1851, Societatea filarmonică – 1907, Doina Vrancei – 1910, Biblioteca Publică – 1912). Se ridică principalele edificii edilitare şi culturale: Tribunalul Judeţean, Teatrul „Maior Gh.Pastia” – 1912, Mausoleul Eroilor - 1926, Ateneul Popular – 1928, Banca Naţională, Palatul Telefoanelor. 
  Mărăşeşti : Atestat la 20 august 1455, într-un document emis de domnitorul Moldovei, Petru Aron. Până la sfârşitul sec.al XVIII-lea, aşezarea nu avea mai mult de 50 de familii de ţărani răzeşi. La jumătatea sec.al XIX-lea, zona aparţinea marilor moşii ale lui Constantin Catargiu şi Gheorghe Negropontes. 
  Construirea căilor ferate Mărăşeşti-Bacău, Mărăşeşti-Focşani, Mărăşeşti-Panciu şi Mărăşeşti-Tecuci transforma localitatea într-un important nod de cale ferată. 
  Infiinţarea la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX a Fabricii de zahăr, a Fabricii chimice, a Fabricii de cherestea „Tişita” determină trecerea sa la statutul de oraş, în 1908. 
  Cu eroicele lupte din vara anului 1917, în contextul Primului Război Mondial şi al Războiului Intregirii Neamului, Mărăşeştii îşi inscrie numele pe frontispiciul istoriei europene şi naţionale. 
  Adjud : Aşezat la confluenţa râurilor Trotuş şi Siret, a celor două artere de circulaţie – spre nordul Moldovei şi spre Transilvania – Adjudul a devenit un important centru administrativ, comercial şi punct strategic militar. 
  Ca centru administrativ al ţinutului cu acelaşi nume este menţionat într-un document al domnitorului Stefăniţă Vodă (1517-1527), în timpul lui Petru Rareş şi într-o cronică polonă la 1566. In 1591, ţinutul intră în componenţa Tinutului Putnei. 
  La 1600, la Adjud au făcut joncţiunea cele două armate ale lui Mihai Viteazul, una venind din Tara Românească, alta din Transilvania, pe Valea Trotuşului, îndreptându-se apoi, spre Iaşi şi Suceava. 
  Intre 1787-1792, a devenit locul unor confruntări militare dintre armatele ruso-austriece şi otomane. 
  In urma acestor confruntări şi a deselor revărsări ale Siretului, locuitorii s-au strămutat la trei kilometri mai la sud, intemeind Adjudul Nou, atestat documentar la 1795. 
  In a doua jumătate a sec.al XIX-lea, ca urmare a construirii căilor ferate Mărăşeşti-Bacău (1872) şi Adjud-Tg.Ocna (1884), a depoului de locomotive (1880), Adjudul devine un important centru feroviar care-i va influenţa benefic, economic, social şi demografic evoluţia sa din sec.al XX-lea. 
  Odobeşti : Ca aşezare umană, este atestată documentar odată cu înfiinţarea Episcopatului cumanilor la 1227. O hotărnicie dată de domnitorul Moldovei, Miron Barnovski delimita moşia târgului Odobeşti la 17 septembrie 1626. 
  Indeosebi ca centru viticol şi negustoresc, Odobeştii cunosc un ritm mai intens de dezvoltare în sec.XVIII-XIX. La 1861 devine comună urbană. 
  Panciu : A luat fiinţă la începutul sec.al.XVIII-lea, dezvoltându-se îndeosebi ca un centru negustoresc, de legătură între zona de munte cu aceea de deal şi de ses şi ca centru viticol. La începutul sec.XIX devine târg, pentru ca, la jumătatea secolului să devină comună urbană. 
  Pustiit de marele incendiu din 1869, reclădit, cade sub efectele distrugătoare ale cutremurelor din 1894 şi 1940. De fiecare dată se reface prin eforturi aproape dramatice şi revine în viaţa judeţului ca unul dintre importantele sale centre administrative, comerciale şi viticole.