Legende Vii in Comuna Vintileasca-Lacul fara Fund-Judetul Vrancea

            Un alt loc de legenda din comuna Vintileasca este Lacul fara fund. Oamenii spun ca nimeni nu a putut sa vada cat este de adanc lacul. I s-ar spune asa de cand oamenii au incercat sa il sece pentru a valorifica pestele, insa nu au reusit. Si aceasta legenda a fost transmisa din om in om. „Se spune ca pe vremuri s-a produs o prabusire tectonica. Batranii spun ca acolo era o padure. Intr-o dimineata, cand s-au trezit au vazut acolo o adancitura care s-a umplut cu apa. Pe timpul lui Ceausescu in mijlocul lacului a crescut vegetatie, un muschi foarte mare cu nuferi frumosi, albi si galbeni. Pe lac erau si rate si gaste salbatice. Atunci ei eu zis sa scoata muschiul la mal si apoi sa valorifice pestele. Au scos o parte din muschi la mal, insa nu l-a putut distruge. Au incercat sa sece lacul, insa nu au reusit. Pestele a murit pentru ca iarna a ramas apa putina pentru ca ei incercau sa il sece dar nu reuseau. De asta ii spune lacul fara fund, pentru ca nu l-au putut seca. Dar acolo sunt venele de apa care il alimenteaza mereu. Nimeni nu a putut ajunge in mijlocul lacului”, spun satenii din Vintileasca. Din pacate, locul de legenda a adus si multe nenorociri, mai ales ca mult persoane si-au pierdut viata in lac. Unii au mers la scaldat acolo, altii au mers la pescuit. „Acolo eram sa mor si eu. Mie mi-a placut sa pescuiesc. Ma ducem cu fratele meu la lac, intram pe muschi pentru ca era un brad cazut in apa. Ajungeam pe muschi mergand pe acel brad. Si ma duceam la pescuit. Dupa ce au scos muschiul, a ramas o scoarta. Cand am ajuns la ea s-a rupt scoarta cu mine. Am strigat dupa ajutoare si a venit cineva de m-a scos ca ma tot duceam in namolul ala. Au murit multi care au fost la scaldat”, spune o localnica. Chiar si acum merg oamenii la pescuit la Lacul fara fund. Vara, vin turisti in zona care isi instaleaza corturile pe malul lacului. Tinerii merg la scaldat acolo, iar altii la pescuit, pentru ca ... „are lacul peste”. Satenii sunt insa nemultumiti ca nimeni nu a facut nimic pentru a promova aceste legende. „Eu va spun ca Vintileasca este o comuna plina de traditii vii pastrate si un loc de legenda. Ar trebui ca cineva sa faca o investitie in comuna. La Pietrele Fetei ar trebui imprejmuita zona si promovata, pentru ca ar putea deveni un punct de atractie pentru eventualii turisti. Si la lac s-ar putea amenaja ceva pentru tineri. Cu siguranta ca ar veni mai multi aici”, ne spune o localnica.

Legende Vii in Comuna Vintileasca-Pietrele Fetei-Judetul Vrancea

              Un adevarat taram de poveste poate decoperi oricine in comuna Vintileasca. Peisajul este salbatic, de parca omul nu si-ar fi pus amprenta asupra naturii. Peisajele vii de la Vintileasca sunt un remediu bun pentru oricine doreste sa scape de aglomeratia oraselor si sa se relaxeze in mijlocul naturii. 

Vintileasca, o comuna aflata la 70 de kilometri de Focsani este un taram aparte. Peisajele te imbie la visare. Te relaxezi in mijlocul celor mai inalti brazi, a numeroaselor paraie care coboara din munti, alaturi de oamenii locului care par a fi cei mai buni naratori. De la oricine iti iese in drum poti afla legendele locului. Oamenii povestesc despre legenda Pietrelor Fetei. Pe dealul cu acelasi nume zac ca dovada doua pietre uriase. Oamenii spun ca legenda ar fi adevarata, altfel nu ar fi explicabila prezenta celor doua pietre. Batranii povestesc ca au auzit de la stramosi legenda celo doua stanci. Nea’ Gheorghe, pe care l-am intalnit pe strada in timp ce se intorcea de la sararie, spune ca legenda s-a transmis din gura in gura si o stiau chiar si strabunicii sai. „Se spune ca inaintea noastra, pe aceste meleaguri, au trait uriasii. Batranii spun ca cei mai mici dintre uriasi, copiii, se intreceau aruncand pietre de pe munte. Asa se face ca doi dintre copiii de uriasi au urcat pe muntele Piatra de unde s-au luat la intrecere care arunca cel mai departe piatra. Mai intai a aruncat baiatul, apoi si fata. Ea si-a strans toate fortele si a aruncat mai departe decat baiatul. Atunci, el, de suparare, a luat o sabie si si-a taiat piatra in doua. Cica fata, ca sa nu ii taie si ei piatra, s-a ajezat in genunchi si a cuprins-o in brate. Chiar si acum se mai vad urmele de la genunchii fetei pe piatra”, povesteste Nea’ Gheorghe. Omul este de parere ca legenda ar fi adevarata. „Cine sie daca o fi asa. Eu cred ca exact ca in poveste s-a intamplat, ca daca nu a fi nu s-ar gasi motiv pentru acele pietre de pe deal”, ne mai spune batranul. Oamenii locului sunt convinsi ca uriasii au existat inaintea lor pe acele meleaguri. Ei mai povestesc si de primul contact dintre uriasi si oameni. Pe atunci, oamenii erau pe pamant doar niste gandaci. „Se zice ca intr-o zi unul dintre copiii de uriasi a gasi doi gandaci pe pamant. I-a luat in pumn si a fugit acasa, la mama lui. A deschis pumnul si i-a spus «Uite, am gasit doi gandaci». Atunci femeia i-a zis «Nu le face rau. Da-le drumul pentru ca ei vor fi urmasii nostri pe pamant». Vedeti, asta eram noi pentru uriasi,doi gandaci”, spune o femeie din sat.

Povestea Vrancei-Legenda

POVESTEA VRANCEI

(LEGENDA)

  De mult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Românească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armia turcească, care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul Moldovei. 
  Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani, faţă de oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi. 
  Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.
  Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani, care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor. 
  După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseştilor. 
  Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei. 
  – Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând şi legând calul de ţâţâna porţii. 
  – Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este. 
  – Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea.
  Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle. 
  Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica cum se afla şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit. 
  Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniştea. 
  Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz. 
  Îndată îşi dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ştefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi. 
  Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul. 
  Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară. 
  De cuvânt, feciorii babei, toţi şapte, se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumând pe văi şi dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii. 
  Dimineaţa, când baba îşi văzu feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan Vodă şi voioasă zise: 
  – Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un aşa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgână. 
  Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat când văzu curgând din toate părţile cete de voinici, înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit. 
  – Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno, şi cine i-a adunat aşa? 
  – Sunt plăieşii Vrancei, Măria Ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, până dimineaţă ţi-au strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă. 
  Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă: 
  – Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel şi cu Nistor. Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-i dau Măriei Tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi-i vei scoate pe duşmani din ţară. 
  Acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise: 
  – Dar cum te numeşti, bătrâno? 
  – Tudora Vrâncioaia. 
  – Să trăieşti, mătuşă Tudora, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate, pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi. 
  Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmaşi. 
  Toţi s-au luptat voiniceşte, Ştefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroşind pământul. 
  Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară. 
  Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei şapte feciori ai Vrâncioaiei şi le zise: 
  – Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteţi şapte fraţi iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, cu ponoare şi tot ce se află acolo. Întoarceţi-vă, dar, înapoi în codrii voştri şi să-i stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam; iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă. 
  Le făcu ocolniţă pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munţilor Vrancei, de la Trotuş până în valea Bâsca a Buzăului. 
  Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate, după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti.