COMUNA BOREDESTI-JUDETUL VRANCEA
Bordeştiul este o aşezare tipică pentru zona colinară a Subcarpaţilor de curbură, un sat de tip răsfirat, înşiruit de-a lungul unor platouri tăiate de văi adânci. Bordeştiul este situat la aproximativ acceaşi distanţă de oraşele Râmnicu Sărat (17 km NE) şi Focşani (22 km SV), între văile Râmnicului Sărat (pârâul Slimnic) la V respectiv Râmnic la E.
Numele aşezării stârneşte şi astăzi o mică dispută între cei interesaţi, existând două teorii:
- Prima teorie consideră că numele localităţii provine după locuinţa de tip bordei, foarte răspândită în zonă;
- Adepţii celei de-a doua teorii sunt de acord cu ideea lansată de Nicolae Iorga în lucrarea “Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor”, Bucureşti 1941 în care afirmă faptul că toponimele terminate în sufixul –eşti, provin de la numele unui strămoş; suntem de acord cu această teorie, dovadă fiind toponimul Podul Bordii pentru vechea vatră a satului, şi numeroasele nume de localităţi similare din zonă: Cândeşti, Popeşti, Urecheşti.
Scurtă evoluţie
Zona a fost locuită continuu încă din eneolitic, dovadă numeroasele dovezi arheologice de prim rang, precum unelte de piatră, ceramică de tip Sărata Monteoru, ceramică grosieră butoni sau tezaurul de denari republicani romani, descoperit la Vărsătura în 1964.
Prima atestare documentară directă datează din 1638, existând într-un document mai târziu şi o referire la un eveniment petrecut la Bordeşti în 1620. Hrisoul menţionat confirmă vânzarea de către Dumitru Gonţoiu din Bordeşti către Iane Dumbrăveanul a unei livezi pentru 300 de aspri. Este astfel prima atestare a transformării obştei libere de moşneni în obşte de clăcaşi, fenomen comun în zona de “margine” şi nu numai, în secolele XVII- XVIII, datorat sporirii obligaţiilor şi nesfârşitelor conflicte cu turcii, tătarii, moldovenii, polonezii sau cazacii. Din acest motiv, la sfârşitul secolului XVII, obştea liberă dispare prin vânzări voite sau silite către mari proprietari precum Iane Dumbrăveanul, căpitanii Costin şi Mănăilă sau Mănăstirea Măxineni. Proprietatea privată ţărănească revine după reforma lui Cuza din 1864 şi este întărită de marile reforme de după războaie, dispare iarăşi în epoca comunistă, revenind după revoluţia din 1989. Forma obştească nu şi-a mai regăsit originea la Bordeşti după nici una din aceste reforme.
Biserica Mănăstirii Bordeşti
Ctitorii
În 1646 moşnenii din Bordeşti vindeau o parte de moşie şi dăruiau Domnului Matei Basarab “un loc de pomet, cât se va alege, să-şi facă Măria Sa metoh. Aşijderea şi Măria Sa, căt se va îndemna să ne facă bine”[1]. Anii tulburi de la sfârşitul domniei l-au împiedicat pe “domnul prea creştin” să-şi ţină făgăduiala. A îndeplinit-o însă un boier buzoian, ridicat prin mijloace proprii la rangul de ceauş (1680 – 1684), la cel de logofăt (1685 – 1687), căpitan de Buzău, de lefegii, de margine, mare căpitan (1693 – 1704), şătrar (1705 – 1715) şi mare clucer (1715 – 1723) conform Teodor Rădulescu, după cum reiese dintr-un document din 20 iunie 1742 prin care domnul Mihai Racoviţă refăcea documentele Episcopiei Buzăului pierdute în răzmeriţe la începutul secolului (Arhivele Statului, Bucureşti,, Episcopia Buzăului, XIII / 29): “...schitul Bordeşti care este făcut din temelie de răposatul Mănăilă biv vel clucer şi l-au închinat Şărban polcovnic şi Ştefan căpitan, feciorii lui, la Sfânta Episcopie, precum arată cartea de închinăciune...”
Mănăilă, boier credincios Cantacuzinilor, a acumulat o avere însemnată de ambele maluri ale Milcovului: Aldeni, Albeşti, Bahnele, Bălţaţi Berindeşti, Bordeşti, Cândeşti, Goniţi, Măxim, Măgura, Mărăcineni, Opăriţi, Sineşti, Tâmboieşti în Valahia şi Mărtineşti, Modruzeni, Mocirleni, Negoşinu în Moldova. În spiritul epocii, el a avut şi o intensă activitate de ctitor, în zona noastră de interes, ctitorind bisericile mănăstirilor Bordeşti şi Recea – Cândeşti.
Biserica de la Bordeşti a fost ridicată din cărămidă, piatră şi lemn pe un mic platou de sub Dealul Străjii, pe malul unui pârâiaş – numit azi al Bisericii. Pe tabloul votiv al ctitorilor, apar Mănăilă şi soţia sa Mina, alături de domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Ştim cu certitudine, dintr-o inscripţie de pe uşa din lemn sculptat a bisericii (azi dispărută), că în ianuarie 1699, construcţia era gata, pictura finalizându-se în 1722. Biserica a primit hramul “Adormirea Maicii Domnului” şi a devenit schit de călugări, fiind înzestrată cu fosta moşie a moşnenilor din Bordeşti: pădure, livadă, fâneaţă, loc de moară, vad de han şi, mai ales, vie.
Arhitectura
Biserica are un plan clasic, trilobat, cu naosul şi pronaosul lărgite. Intrarea se face prin latura de vest, printr-un privdor brâncovenesc susţinut de şase coloane din piatră frumos sculptate. Iniţial, biserica avea două turle, turla cea mai mare, cea de pe pronaos îndeplinind şi rolul de clopotniţă[2].
Constructorul bisericii a realizat un perete între pridvor şi pronaos de 1.2 metri grosime, ce ascunde şi scara de acces către clopotniţă, eliminându-se astfel o scară exterioară sau o altă turlă(soluţie foarte ingenioasă dar nu foarte fericită într-o zonă seismică). Dimensiunile armonioase ale bisericii (22 metri lungime, 5.36 m şi 4.60 m), diametrul turlelor, lungimea altarului de 3.20 m, înălţimea pereţilor de 6.70 m, 22 m înălţimea până în vârful crucii de pe turla mare, după arhitect Ghica Budeşti), împreună cu sculptura în lemn şi piatră şi pictura murală au făcut din biserica schitului Bordeşti o mică bijuterie. Sunt remarcabile realizările meşterilor sculptori, similare cu cele de la Sinaia şi Stavropoleos, de pe coloanele din pridvor şi dintre pronaos şi naos sau de la ancadramentele ferestrelor, constând în dantelărie spiralică, formată din vreji, flori şi fructe specifice. Ceea ce s-a sculptat în lemn a dispărut din păcate, toţi specialiştii fiind însă de acord cu faptul că uşa împărătească, sculptată în 18 panouri, încadrate într-un decor minuţios, reprezenta o capodoperă.
Despre pictura lui Pârvu Mutu şi a ucenicului său Radu de la biserica mănăstirii Bordeşti, specialiştii au scris si vor continua să scrie. Frescele cu Adormirea Maicii Domnului şi autoportretul pictorului – unicat, păstrate azi la Muzeul de Artă al României, sunt emblematice.
Destinul mănăstirii
Până la un punct, ctitoriile surori ale căpitanului Mănăilă, Bordeşti şi Recea, au avut un destin similar: au fost închinate altor mănăstiri, exploatate, distruse şi părăsite de monahi. Mănăstirea Bordeşti, înzestrată de căpitanul Mănăilă cu peste 40 de pogoane de vie, a fost închinată de fii acestuia Episcopiei Buzăului, iar către sfârşitul secolului XVIII, Episcopia a închinat-o Schitului Băbeni, care a exploatat bogăţiile moşiei şi a ignorat necesităţile monahilor şi ale construcţiilor. La sfârşitul secolului XIX, totul era paragină.
Principalele distrugeri le-au provocat infiltraţiile apelor freatice, alunecările de pământ, cutremerele din 1802, 1804, 1838 şi Războiul Crimeei: în 1853, egumenul Samoilă a fugit în Rusia cu arhiva şi odoarele mănăstirii, iar în 1856, un incendiu a distrus chiliile.
După secularizare, ctitoria devine biserică de mir, dar în 1899, o alunecare de pământ îi dă lovitura decisivă; după cutremurul din 1911, este părăsită defintiv.La 10 martie 1915, graţie valorii arhitectonice şi a importanţei picturii, la insistenţele unor fideli vizitatori (Vlahuţă, Delavrancea, Iorga, Grigorescu, etc.), prin Decret Regal, biserica a fost declarată monument istoric, nerealizăndu-se însă decât studii şi relevee.
Din 1954, au început lucrările de recuperare a operelorde artă şi de consolidare cu bani de la Ministerul Culturii. Simpozionul de la Bordesti din 1980, a părut că aduce un nou avânt eforturilor de restaurare, dar lucrările au reînceput abia în 1994.
Cercetările arheologice au fost iniţiate în 1991 de către Victor Bobi şi urmate de lucrări sistematice conduse de Aurel Nicodei de la Muzeul Vrancei.
Astăzi lucrările de consolidare şi reconstrucţie sunt încheiate iar soarta ctitoriei brâncoveneşti de la Bordeşti depinde de Episcopia Buzăului şi, mai ales, de voinţa politică locală.
Perspective
Ctitoria căpitanului Mănăilă a însemnat pentru foştii moşneni bordeşteni certitudinea aservirii lor precum şi începutul unei continuuie convieţuiri cu ţiganii, foşti robi, azi dezrădăcinaţi, fără să-şi mai (re)cunoască originile sau limba.
Mănăstirea Bordeşti a adus şcoala pe aceste locuri cu mult înaintea laicilor Regulamente sau Reforme.
Pictura lui Pârvu Mutu a făcut faimos numele de Bordeşti, în cercurile academice, încă din secolul al XIX- lea.
Rana ruinelor bisericii, seculară, a arătat indifirenţa puternicilor, incapacitatea localnicilor, nepăsarea şi apetitul pentru distrugere al neaveniţilor.
Şi pentru că toate acestea trebuiau să capete un sens, renaşterea bisericii brâncoveneşti şi redobândirea mândriei de a fi bordeştean, un om şi-a trăit viaţa, arătându-ne că se poate! Numele lui este Gheorghe Asănache, fiu de ţăran, învăţător, ofiţer pe Frontul de Est, prizonier de război, modelator de caractere, vânător, povestitor, creatorul Colecţiei Muzeale, iniţiatorul Simpozionului din 1980, creatorul Monumentului eroilor bordeşteni, luptatorul neobosit pentru salvarea Bisericii brâncoveneşti. Împinirea muncii sale de o viaţă, e nascut în 1911, i-au adus-o fii satului ce au reuşit publicarea minunatei sale “Monografia comunei Bordeşti şi a Mănăstirii Bordeşti”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, lucrare pe care se bazează şi prezentarea noastră, ce se va încheia însă cu un omagiu adus omului care ne-a adus posibilitatea de a vedea perspectivele. Omagiul de mai jos i-a fost adus de către unul din fii săi spirituali, profesorul de istorie Gheorghe Fiştoc, în primul număr al revistei “VIŢA”, revista comunităţii bordeştene, pe care am iniţiat-o în mai 2006.
În septembrie 1953 când începeam clasa a IV-a îşi face locul în orarul săptămânal un nou obiect de studiu şi anume limba rusă . Toţi ne întrebam fireşte cu cine vom aborda această disciplină nouă şi necunoscută, având în vedere că profesorii de limba rusă erau inexistenţi pe aceste meleaguri. Iată că a sosit şi mult aşteptata întâlnire cu cel ce ne va conduce prin iţele încurcate ale limbii unui popor pentru care românii nutreau un sentiment, poate justificat, de oarecare respingere. În clasă îşi face apariţia un personaj deja cunoscut de noi datorită exigenţei cu care supraveghea elevii atât la ore cât şi în pauze, profesorul bun la toate după cum o cereau nevoile şcolii. Înalt, cu părul coliliu, privire vioaie, corp atletic, plin de sănătate şi energie, ne salută pe ruseşte, noi răspundem ruseşte şi începem ora. După atâţia ani mă întreb ce simţea în acel moment omul din faţa noastră care petrecuse cinci ani în lagărele groazei din Rusia şi acum era obligat să răspândească în şcoala românească limba asupritorului. Mi-a fost profesor, mai apoi coleg de cancelarie iar acum vecin. Ce caracter deosebit, ce om de omenie! Activist deosebit, altruist până la obsesie, adevărat mentor al tinerei generaţii, respectat de consăteni până la veneraţie, nu a existat problemă majoră a comunităţii să nu se implice în rezolvarea ei. Instalaţia de apă, Schitul Brâncoveanu , Cimitirul eroilor, monumentul eroilor bordeşteni, cimitirul satului, iată numai câteva repere la care şi-a dat prinosul de energie şi spirit de iniţiativă şi organizatoric. Dar cea mai mare realizare a acestui om deosebit a fost munca de cercetare prim muzee şi arhive a documentelor scrise şi nescrise despre istoria localităţii. Un loc deosebit l-a ocupat în preocupările acestui om istoria şcolii din Bordeşti, precum şi cunoaşterea acestor documente în lumea specialiştilor şi chiar a novicilor. Acest vas ales este învăţătorul - cetăţeanul Gheorghe Asanache, consăteanul nostru, valoros prin faptele sale dar şi mai valoros prin spiritul de dreptate, setea de adevăr, robul ideilor şi faptelor înalte, autorul unei adevărate linii de comportament între rigoare şi pragmatism, exigenţă şi seriozitate, sentimentalism şi sensibilitate la nevoile materiale şi spirituale ale aproapelui. Şi toate acestea datorită dragostei nemărginite faţă de aceste mirifice meleaguri şi minunaţii săi oameni.
