Reteaua hidrografica a judetului Vrancea apartine in totalitate raului Siret (706 km, din care 596 pe pamant romanesc) si afluentilor sai. El strabate teritoriul judetului pe o lungime de aproximativ 110 km, desfasurandu-se pe sectorul-aval Trotus - confluenta cu Ramnicul, de-a lungul judetului Galati, la iesirea din judet totalizand o suprafata de bazin de 37.061 kmp. Cursul sau este meandrat si insotit de o lunca larga. Afluentii mai importanti pe care il primeste pe dreapta sunt Trotusul, Zabrauti, Susita, Putna, Ramnicul Sarat, iar pe stanga Barladul, care apartine in totalitate altor judete. Dintre apele judetului, cea mai importanta este Putna, care izvoraste din zona centrala a Muntilor Vrancei si curge in directia nord-vest-sud-est pe 144 km, strabatand toate formele de relief. Bazinul ei hidrografic este de 2720 kmp.
Judetul are cinci orase (Focsani (100.000 locuitori), Adjud, Panciu, Marasesti si Odobesti), 59 de comune si 331 sate.
Padurile, care acopera aproape 38 % din suprafata judetului Vrancea, reprezinta una dintre cele mai importante bogatii ale sale. Agricultura este bine dezvoltata; intreaga suprafata agricola cuprinde peste 255.284 ha, dintre care terenul arabil ocupa 146.792 ha, podgorii peste 35.000 ha, livezi 4.654 ha si paduri 191.792 ha.
In judet de gasesc 678 institutii educationale, dintre care 20 sunt licee. De asemenea mai sunt 276 biblioteci publice, noua muzee si patru sali de cinema.
Judetul Vrancea ofera numeroase posibilitati de drumetie si odihna : statiunea Soveja, cunoscuta pentru cel mai ozonat aer din tara, valea Putnei - Lepsa, podgoriile si beciurile domnesti de la Panciu si Odobesti.
Se afișează postările cu eticheta marasesti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta marasesti. Afișați toate postările
Monumentul Eroilor Regimentului 10, Mărăşeşti, str. Republicii, nr.74-Judetul Vrancea
Monumentul istoric, a fost inaltat in anul 1909, in curtea liceului din orasul Marasesti. Obeliscul are forma unui stâlp din beton ce poarta in vârf un vultur din bronz.
Pe placile de marmura de la baza se poate citi urmatoarea inscriptie: “In amintirea vitejilor Cafta Jon, Adina Pavel, Paraschiv Ion, Staicu Jonita, soldati Regimentul 10 Dorobanti din comuna Marasesti judetul Putna”.
Descrierea traselului care poate fi folosit pentru a ajunge la obiectiv
Marasesti, str. Republicii, nr.74
Marasesti-Judetul Vrancea
MUNICIPIUL MARASESTI
Mărăşeşti este un oraş din judeţul Vrancea, Moldova, România, cu o populaţie de 11.777 locuitori.
Mărăşeşti este un oraş istoric. Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli întocmit la nivelul primăriei reflectă totalitatea veniturilor încasate înscrise în buget, în valoare de 58.703.800 lei (bugetul unităţii administrativ-teritoriale întocmit pe anul 2004), totalitatea cheltuielilor efectuate (58.703.800 lei), precum şi excedentul sau deficitul rezultat la încheierea anului bugetar.
Mărăşeşti este un oraş istoric. Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli întocmit la nivelul primăriei reflectă totalitatea veniturilor încasate înscrise în buget, în valoare de 58.703.800 lei (bugetul unităţii administrativ-teritoriale întocmit pe anul 2004), totalitatea cheltuielilor efectuate (58.703.800 lei), precum şi excedentul sau deficitul rezultat la încheierea anului bugetar.
Istorie
La 20 august 1455 apare mentionat, in vreme lui Aron Voda, ca satul Marisesti, din judetul Putna. in vara anului 1917 are loc batalia care a marcat istoric localitatea, in 1920 orasul fiind decorat cu ordinul Crucea de razboi, iar in 1923 a inceput constructia Mausoleului eroilor. in 1991 mormantul eroului necunoscut din incinta mausoleului a fost mutat la Bucuresti.
Relief
Marasesti este asezat pe partea dreapta a raului Siret, aproape de confluenta cu paraul Susita. Este asezat intr-o zona plana, marginita in vest de colinele subcarpatice, la o altitudine de 100 m deasupra nivelului marii. Cele mai importante rauri sunt Siretul, Susita si Zabrautiul.
Populatie
Populatia orasului Marasesti este de 13.069 locuitori asa cum a fost stabilita la recensamantul populatiei si locuintelor din 2002 si se dispune astfel : - Marasesti - 11.122 locuitori ; - Sat Modruzeni - 54 locuitori ; - Sat Haret - 594 locuitori ; - Sat Padureni - 567 locuitori ; - Sat Calimanesti - 522 locuitori ; - Tisita (Doaga blocuri) – 210 locuitori ;
Populaţia este, în cea mai mare parte, de religie creştin-ortodoxă, însă există şi alte religii în rândul cetăţenilor (conform datelor existente), care sunt reprezentate conform tabelului următor:
Ortodoxă – 12515 locuitori Penticostală – 144 locuitori Romano-catolică – 29 locuitori Baptistă – 19 locuitori Evanghelistă - 183 locuitori Altele – 8 locuitori
Populaţia majoritară actuală a oraşului este de etnie română. Aici trăiesc, de asemenea, şi locuitori de etnie rromă, precum şi unguri şi evrei, însă numărul acestora este mic în comparaţie cu populaţia majoritară. Tabelul de mai jos este realizat conform datelor furnizate de autorităţile locale, dar există informaţii în rândul populaţiei şi al oficialilor despre populaţia de etnie rromă ca numărând în jur de 3.000 de locuitori. Totuşi, o mare parte a cetăţenilor au preferat să se declare de naţionalitate română, de teama de a nu fi discriminaţi; această tendinţă s-a înregistrat şi în alte localităţi din ţară. Români 12585 locuitori ; Rromi 264 locuitori; Alţii – 49 locuitori
Economia orasului
Activitatile economice specifice orasului Marasesti sunt:
Complexul C.F.R. Marasesti compus din remiza de locomotive, regulator de circulatie, revizie de vagoane are o retea de cai ferate de 20 km, pe raza orasului Marasesti si statii C.F.R., respectiv: Marasesti, Pdureni, doaga si halta Calimanesti.
Producerea si valorificarea betoanelor in cadrul S.C. SOMACO S.A. Doaga;
Producerea si valorificarea prefabricatelor in cadrul S.C. M.B.M. Construct 95 S.R.L. AGROINDUSTRIALA S.A. Marasesti;
Morarit si panificatie prin S.C. MARBO COMPROD S.R.L. Golesti;
Alimentarea cu apa potabila, salubrizarea orasului prin S.C. I.L.G.O. S.A. Marasesti;
Contractarea, derularea si comercializarea marfurilor alimentare si nealimentare se face prin magazinele societatilor comerciale cu profil organizate potrivit legii;
Producerea de confectii in cadrul unor societati comerciale de profil organizate potrivit legislatiei in vigoare;
Activitati financiar-bancare in cadrul filialei C.E.C. si Cooperativei de Credit.
Obiective turistice
Populatia orasului Marasesti este de 13.069 locuitori asa cum a fost stabilita la recensamantul populatiei si locuintelor din 2002 si se dispune astfel : - Marasesti - 11.122 locuitori ; - Sat Modruzeni - 54 locuitori ; - Sat Haret - 594 locuitori ; - Sat Padureni - 567 locuitori ; - Sat Calimanesti - 522 locuitori ; - Tisita (Doaga blocuri) – 210 locuitori ;
Populaţia este, în cea mai mare parte, de religie creştin-ortodoxă, însă există şi alte religii în rândul cetăţenilor (conform datelor existente), care sunt reprezentate conform tabelului următor:
Ortodoxă – 12515 locuitori Penticostală – 144 locuitori Romano-catolică – 29 locuitori Baptistă – 19 locuitori Evanghelistă - 183 locuitori Altele – 8 locuitori
Populaţia majoritară actuală a oraşului este de etnie română. Aici trăiesc, de asemenea, şi locuitori de etnie rromă, precum şi unguri şi evrei, însă numărul acestora este mic în comparaţie cu populaţia majoritară. Tabelul de mai jos este realizat conform datelor furnizate de autorităţile locale, dar există informaţii în rândul populaţiei şi al oficialilor despre populaţia de etnie rromă ca numărând în jur de 3.000 de locuitori. Totuşi, o mare parte a cetăţenilor au preferat să se declare de naţionalitate română, de teama de a nu fi discriminaţi; această tendinţă s-a înregistrat şi în alte localităţi din ţară. Români 12585 locuitori ; Rromi 264 locuitori; Alţii – 49 locuitori
Economia orasului
Activitatile economice specifice orasului Marasesti sunt:
Complexul C.F.R. Marasesti compus din remiza de locomotive, regulator de circulatie, revizie de vagoane are o retea de cai ferate de 20 km, pe raza orasului Marasesti si statii C.F.R., respectiv: Marasesti, Pdureni, doaga si halta Calimanesti.
Producerea si valorificarea betoanelor in cadrul S.C. SOMACO S.A. Doaga;
Producerea si valorificarea prefabricatelor in cadrul S.C. M.B.M. Construct 95 S.R.L. AGROINDUSTRIALA S.A. Marasesti;
Morarit si panificatie prin S.C. MARBO COMPROD S.R.L. Golesti;
Alimentarea cu apa potabila, salubrizarea orasului prin S.C. I.L.G.O. S.A. Marasesti;
Contractarea, derularea si comercializarea marfurilor alimentare si nealimentare se face prin magazinele societatilor comerciale cu profil organizate potrivit legii;
Producerea de confectii in cadrul unor societati comerciale de profil organizate potrivit legislatiei in vigoare;
Activitati financiar-bancare in cadrul filialei C.E.C. si Cooperativei de Credit.
Obiective turistice
Mausoleul de la Marasesti, monument dedicat eroilor din timpul primului razboi mondial, a fost ridicat pe locul in care, in vara anului 1917, s-au desfasurat luptele de la Marasesti. Este printre cele mai importante monumente din Europa, si a fost realizat dupa planurile arhitectilor George Cristinel si Constantin Pomponiu. A fost inaugurat in mod oficial oficial pe 18 septembrie 1938.
Mormantul Eroului Necunoscut-Judetul Vrancea
Mormantul Eroului Necunoscut
Dupa Primul Razboi Mondial, Romania a fost printre primele state, care, urmand exemplul Frantei, a decis sa inalte un monument dedicat memoriei celor ce s-au jertfit pe campul de lupta. Astfel, conform Tratatului de la Versailles, in care se stabilea responsabilitatea fiecarei tari de a respecta mormintele eroilor de razboi, Romania a fost primul stat care i-a asimilat pe eroii straini celor nationali, asa cum se arata in „Memoriul adresat Guvernului roman de catre Societatea Mormintelor Eroilor", al carei presedinte era Mitropolitul Primat Miron Cristea.
In semn de vesnica cinstire, in anul 1923, conducerea statului roman a decis ca simbolul sacrificiului celor multi, cazuti pentru reintregirea patriei, sa fie evocat de osemintele unuia dintre ostasii anonimi de la Marasesti, Marasti, Oituz, Tg.-Ocna, Jiu, Prahova, Bucuresti, Dobrogea, Ardeal si Basarabia. Deshumarea si ridicarea acestor ramasite pamantesti a fost urmata de asezarea lor in zece sicrie de stejar, captusite cu tabla de zinc si depuse in Biserica „Adormirea Maicii Domnului" de la Marasesti, in ziua de 13 mai 1923.
Alegerea sicriului cu osemintele Ostasului Necunoscut a apartinut elevului Amilcar C. Sandulescu (de la Liceul Militar „Dimitrie A. Sturdza", premiant si orfan de razboi) care, in fata celui de-al patrulea sicriu, a ingenuncheat si a rostit cuvintele legendare: „Acesta este tatal meu". Dupa desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte noua sicrie au fost duse, la loc de aleasa cinstire, in Cimitirul Eroilor din Marasesti si ingropate cu onoruri militare in ziua de 14 mai 1923.
A doua zi, sicriul cu Eroul Necunoscut, impodobit cu panza tricolora, a fost purtat pe brate de catre o garda de ofiteri ai ordinului militar „Mihai Viteazul" si depus pe vagonul-platforma al unui tren special, cu destinatia Bucuresti, unde a ajuns in aceeasi zi, la orele dupa-amiezii. In Gara de Nord era asteptat de oficiali ai statului si personalitati politice si militare, iar Regele Ferdinand, imbracat in uniforma de general a Regimentului de Escorta Regala, a trecut in revista compania de onoare. Apoi, sicriul a fost depus pe un catafalc drapat cu steagul si insemnele Romaniei, iar dupa oficierea serviciului religios si onorurile militare, a fost asezat pe un afet de tun, tras de opt cai si transportat astfel in cadrul unui lung cortegiu pana la Biserica „Mihai Voda". Aici, sicriul a ramas pe toata durata zilei de 16 mai, pentru ca publicul bucurestean sa poata veni in pelerinaj.
In ziua de 17 mai 1923, in prezenta familiei regale, a membrilor guvernului, a corpurilor legiuitoare si a unui numeros public, in Parcul Carol a avut loc ceremonia reinhumarii Eroului Necunoscut. S-a oficiat serviciul divin, iar la miezul zilei sirena Arsenalului Armatei si clopotele bisericilor vesteau coborarea in lacasul de veci a Ostasului Necunoscut. Timp de doua minute, orice activitate publica a fost intrerupta. Mormantul Eroului Necunoscut era in fapt o simpla cripta, acoperita cu o lespede de piatra decorata cu sculpturi florale. Pe lespede s-a incrustat urmatoarea dedicatie: „Aici doarme fericit intru Domnul Ostasul Necunoscut, savarsit din viata in jertfa pentru unitatea neamului romanesc. Pe oasele lui odihneste pamantul Romaniei intregite. 1916-1919".
Ansamblul funerar a fost executat in 1927 dupa planurile sculptorului Emil Willy Becker. Tot atunci, prin grija Asociatiei Cultul Patriei, s-a aprins o candela cu foc nestins. Ulterior, la 28 octombrie 1934, langa mormant a fost ridicata si sfintita o cruce.
In timpul regimului comunist, in noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958, monumentul funerar al Eroului Necunoscut a fost demontat si stramutat, in mare taina, la Mausoleul din Marasesti. Abia dupa 1989, la insistentele Ministerului Apararii Nationale, ale Asociatiei Nationale a Veteranilor de Razboi si ale unor partide politice, Guvernul roman a aprobat readucerea in Capitala a sicriului cu osemintele Ostasului Necunoscut. La data de 26 octombrie 1991, Eroul Necunoscut a revenit acolo unde ii era locul de veci, in Parcul Carol I.
In semn de vesnica cinstire, in anul 1923, conducerea statului roman a decis ca simbolul sacrificiului celor multi, cazuti pentru reintregirea patriei, sa fie evocat de osemintele unuia dintre ostasii anonimi de la Marasesti, Marasti, Oituz, Tg.-Ocna, Jiu, Prahova, Bucuresti, Dobrogea, Ardeal si Basarabia. Deshumarea si ridicarea acestor ramasite pamantesti a fost urmata de asezarea lor in zece sicrie de stejar, captusite cu tabla de zinc si depuse in Biserica „Adormirea Maicii Domnului" de la Marasesti, in ziua de 13 mai 1923.
Alegerea sicriului cu osemintele Ostasului Necunoscut a apartinut elevului Amilcar C. Sandulescu (de la Liceul Militar „Dimitrie A. Sturdza", premiant si orfan de razboi) care, in fata celui de-al patrulea sicriu, a ingenuncheat si a rostit cuvintele legendare: „Acesta este tatal meu". Dupa desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte noua sicrie au fost duse, la loc de aleasa cinstire, in Cimitirul Eroilor din Marasesti si ingropate cu onoruri militare in ziua de 14 mai 1923.
A doua zi, sicriul cu Eroul Necunoscut, impodobit cu panza tricolora, a fost purtat pe brate de catre o garda de ofiteri ai ordinului militar „Mihai Viteazul" si depus pe vagonul-platforma al unui tren special, cu destinatia Bucuresti, unde a ajuns in aceeasi zi, la orele dupa-amiezii. In Gara de Nord era asteptat de oficiali ai statului si personalitati politice si militare, iar Regele Ferdinand, imbracat in uniforma de general a Regimentului de Escorta Regala, a trecut in revista compania de onoare. Apoi, sicriul a fost depus pe un catafalc drapat cu steagul si insemnele Romaniei, iar dupa oficierea serviciului religios si onorurile militare, a fost asezat pe un afet de tun, tras de opt cai si transportat astfel in cadrul unui lung cortegiu pana la Biserica „Mihai Voda". Aici, sicriul a ramas pe toata durata zilei de 16 mai, pentru ca publicul bucurestean sa poata veni in pelerinaj.
In ziua de 17 mai 1923, in prezenta familiei regale, a membrilor guvernului, a corpurilor legiuitoare si a unui numeros public, in Parcul Carol a avut loc ceremonia reinhumarii Eroului Necunoscut. S-a oficiat serviciul divin, iar la miezul zilei sirena Arsenalului Armatei si clopotele bisericilor vesteau coborarea in lacasul de veci a Ostasului Necunoscut. Timp de doua minute, orice activitate publica a fost intrerupta. Mormantul Eroului Necunoscut era in fapt o simpla cripta, acoperita cu o lespede de piatra decorata cu sculpturi florale. Pe lespede s-a incrustat urmatoarea dedicatie: „Aici doarme fericit intru Domnul Ostasul Necunoscut, savarsit din viata in jertfa pentru unitatea neamului romanesc. Pe oasele lui odihneste pamantul Romaniei intregite. 1916-1919".
Ansamblul funerar a fost executat in 1927 dupa planurile sculptorului Emil Willy Becker. Tot atunci, prin grija Asociatiei Cultul Patriei, s-a aprins o candela cu foc nestins. Ulterior, la 28 octombrie 1934, langa mormant a fost ridicata si sfintita o cruce.
In timpul regimului comunist, in noaptea de 22 spre 23 decembrie 1958, monumentul funerar al Eroului Necunoscut a fost demontat si stramutat, in mare taina, la Mausoleul din Marasesti. Abia dupa 1989, la insistentele Ministerului Apararii Nationale, ale Asociatiei Nationale a Veteranilor de Razboi si ale unor partide politice, Guvernul roman a aprobat readucerea in Capitala a sicriului cu osemintele Ostasului Necunoscut. La data de 26 octombrie 1991, Eroul Necunoscut a revenit acolo unde ii era locul de veci, in Parcul Carol I.
Mariuca Zaharia-Judetul Vrancea
Mariuca Zaharia
La Mărăşeşti s-a dat cea mai grea, mai îndelungată şi mai eroică bătălie din timpul primului război mondial. Pe locul acela s-a înălţat un monument impresionant, un mausoleu închinat eroilor. În el se află şi mormîntul unei fetiţe: Maria Ion Zaharia.
Să vă explic, dragii mei, de ce se află aşezată acolo, la loc de mare cinste, printre osemnitele a zeci de mii de ostaşi eroi, jertfiţi în luptă.
Maria sau cum o alintau prietenii, Măriuca, trăia în satul Răzoare, la casa bunicului ei, Ion Zaharia. Frontul a ajuns în dreptul satului lor şi acolo se da o cumplită bătălie între armata română şi cea germană. De aceea satul a fost evacuat: adică toţi sătenii şi-au luat ce au putut fiecare şi au plecat în altă parte, la adăpost, în munţi. Numai moş Ion Zaharia a rămas în casa lui. A săpat şanţ adânc în livadă. Aici se ascundea ori de câte ori nemţii bombardau satul.
S-a întâmplat ca soldaţii români să instaleze un post de observaţie tocmai în nucul cel înalt şi stufos din livada lui Moş Zaharia. Un ostaş urca în vârful acelui pom, se aşeza pe ramurile mai groase, ascuns în frunze. Şi de acolo, cu un binoclu, supraveghea mişcările duşmanului. Ceea ce vedea, povestea sergentului care sta jos, la tulpina nucului, cu receptorul telefonului în mână. Sergentul transmitea artileriştilor, prin telefon, cele văzute. De pildă aşa:
„O companie inamică înaintează din dreapta, 3 km distanţă!”
Din adăposturile lor, artileriştii îndreptau tunurile într-acolo, şi:
„Foc!”
Iar obuzele ţâşneau din gura tunurilor ca nişte fulgere, trăsnind în duşman.
Aşa, multe zile şi nopţi, din nucul lui moş Zaharia, artileriştii au aflat şi au ştiut unde să-l lovească pe inamic, cât mai bine, ca să nu poată înainta.
Măriuca păştea o capră şi un ied în livadă, şi se afla tot timpul în preajma celor doi ostaşi observatori. De multe ori s-a suit în nuc lângă ostaşul cu binoclul.
„Vezi Măriuca? Acolo sunt tranşeele nemţilor, îi arăta ostaşul. Dincolo, vezi? Se pregătesc de atac... Sergent, comunică: mişcări inamice drept în faţă, la patru km”.
Şi Măriuca auzea cum sergentul vorbea la telefon cu artileriştii. După câteva minute, tunurile începeau să bubuie: Bum! Bum! Bum! Iar ghiulelele cădeau şi prăpăd făceau în rândurile duşmanului.
De multe ori ostaşul striga:
„Nu-i bine!... Mai la stânga, cu o sută de metri!”...
Ori:
„Scurtează tragerea cu două sute de metri. Aşaa!”
Astfel, Măriuca a deprins bună parte din meşteşugul observaţiei. Şi pentru că avea ochi foarte buni, îl ajuta pe observator:
„Bădie ostaş, eu văd mulţi duşmani, colo, lângă arborii ceia”...
„Ai dreptate, Măriuca! Te fac observator... Numai că n-o să găsesc o cască pe măsura capului tău”...
Dar în a zecea zi de luptă, germanii au descoperit observatorul din nuc. Şi au început să-l bombardeze cu ghiulele mari câtn cofele.
Ostaşii, Moş Zaharia şi Măriuca s-a adăpostit în tranşee.
Exploziile zguduiau pământul. Răpăiala mitralierelor şi a puştilor sfărâmau văzduhul, parcă ar fi fost de sticlă.
Sergentul telefonist a comunicat tunarilor:
„Ne-a descoperit duşmanul! Bombardamentele lui distrug nucul”.
„Nu părăsiţi postul! a ordonat ofiţerul. Ai noştri pornesc curând la contraatac”.
Încă vreo două ceasuri, printre explozii, cei doi ostaşi au continuat să transmită ştiri artileriştilor, măcar că nucul era tot mai tare zdrelit de bombe. Dar o schijă a ucis pe ostaşul observator.
Deşi o chinuia spaima, Măriuca s-a urcat ea în nuc printre crengile rupte; urmărea mişcările duşmanilor şi-l anunţa pe sergent:
„Să tragă la şase sute de metri!... Mai la dreapta! Aşaa... acum e bine!”
Dar duşmanii, mulţi şi tot mai furioşi, înaintau mereu-mereu printre explozii.
Deodată sergentul telefonist a gemut:
„Măriuca... sunt rănit”...
Fetiţa a coborât repede. Sergentul i-a întins receptorul telefonului şi a zis cu glas stins:
„Telefonează tu...”
Apucând receptorul, Măriuca a strigat:
„Trageţi!... Trageţi la trei sute de metri... Trageţi că s-au oprit... Da, eu sunt Măriuca... Ţineţi-i aşa, sub ghiulele!... Mă urc în nuc să mai văd ce fac... Soldatul observator e mort! Sergentul e rănit...”
„Măriuca, i-a spus ofiţerul de la celălalt capăt al firului, continuă tu să ne informezi”.
De patru ori s-a căţărat Măriuca în nuc, ca o veveriţă. Observa unde se aflau duşmanii. Cobora, în grabă, şi transmitea la telefon tot ce vedea.
La câteva sute de metri de casa şi nucul Măriucăi valurile de nemţi s-au oprit, lovite de ghiulelele artileriei noastre. În momentul acela, românii au porniti contraatacul.
Fremătând de bucurie, fetiţa şi-a dat drumul din copac şi, însufleţită de bucurie, striga în receptor:
„S-au oprit... Atacă ai noştri!... Lungiţi tragerea!... Cu o sută de metri!... Cu două sute!... Aşaaa!”...
Urcată iar în nucul schilodit de bombardament, Măriuca vedea cum se ridicau nemţii, se întorceau şi, gheboşiţi, printre explozii, începeau să se retragă.
„Fugi!... Fugi!”... striga cuprinsă de o bucurie fără margini.
Dar când se bucura aşa, un glonte tras de un duşman care o observase, i-a străbătut pieptul. A ameţit şi a căzut din nuc. A mai auzit glasul românilor, răsunând printre explozii: „Uraaaa!... Uraaaa!... Uraaaa!”...
Răsunau în văzduh şi în urechile, în sufletul Măriucăi, ca o nădejde, ca o mângâiere.
Şi apoi n-a mai auzit nimic.
Românii au oprit atacul duşmanilor şi i-a respins mult înapoi.
Şi, iată aşa, Măriuca Zaharia şi-a împlinit o mare şi eroică datorie.
Acum înţelegeţi, dragii mei, de ce în Mausoleul de la Mărăşeşti, pentru Maria Ion Zaharia, fetiţa din nuc, s-a zidit o criptă de onoare şi un monument.
Să vă explic, dragii mei, de ce se află aşezată acolo, la loc de mare cinste, printre osemnitele a zeci de mii de ostaşi eroi, jertfiţi în luptă.
Maria sau cum o alintau prietenii, Măriuca, trăia în satul Răzoare, la casa bunicului ei, Ion Zaharia. Frontul a ajuns în dreptul satului lor şi acolo se da o cumplită bătălie între armata română şi cea germană. De aceea satul a fost evacuat: adică toţi sătenii şi-au luat ce au putut fiecare şi au plecat în altă parte, la adăpost, în munţi. Numai moş Ion Zaharia a rămas în casa lui. A săpat şanţ adânc în livadă. Aici se ascundea ori de câte ori nemţii bombardau satul.
S-a întâmplat ca soldaţii români să instaleze un post de observaţie tocmai în nucul cel înalt şi stufos din livada lui Moş Zaharia. Un ostaş urca în vârful acelui pom, se aşeza pe ramurile mai groase, ascuns în frunze. Şi de acolo, cu un binoclu, supraveghea mişcările duşmanului. Ceea ce vedea, povestea sergentului care sta jos, la tulpina nucului, cu receptorul telefonului în mână. Sergentul transmitea artileriştilor, prin telefon, cele văzute. De pildă aşa:
„O companie inamică înaintează din dreapta, 3 km distanţă!”
Din adăposturile lor, artileriştii îndreptau tunurile într-acolo, şi:
„Foc!”
Iar obuzele ţâşneau din gura tunurilor ca nişte fulgere, trăsnind în duşman.
Aşa, multe zile şi nopţi, din nucul lui moş Zaharia, artileriştii au aflat şi au ştiut unde să-l lovească pe inamic, cât mai bine, ca să nu poată înainta.
Măriuca păştea o capră şi un ied în livadă, şi se afla tot timpul în preajma celor doi ostaşi observatori. De multe ori s-a suit în nuc lângă ostaşul cu binoclul.
„Vezi Măriuca? Acolo sunt tranşeele nemţilor, îi arăta ostaşul. Dincolo, vezi? Se pregătesc de atac... Sergent, comunică: mişcări inamice drept în faţă, la patru km”.
Şi Măriuca auzea cum sergentul vorbea la telefon cu artileriştii. După câteva minute, tunurile începeau să bubuie: Bum! Bum! Bum! Iar ghiulelele cădeau şi prăpăd făceau în rândurile duşmanului.
De multe ori ostaşul striga:
„Nu-i bine!... Mai la stânga, cu o sută de metri!”...
Ori:
„Scurtează tragerea cu două sute de metri. Aşaa!”
Astfel, Măriuca a deprins bună parte din meşteşugul observaţiei. Şi pentru că avea ochi foarte buni, îl ajuta pe observator:
„Bădie ostaş, eu văd mulţi duşmani, colo, lângă arborii ceia”...
„Ai dreptate, Măriuca! Te fac observator... Numai că n-o să găsesc o cască pe măsura capului tău”...
Dar în a zecea zi de luptă, germanii au descoperit observatorul din nuc. Şi au început să-l bombardeze cu ghiulele mari câtn cofele.
Ostaşii, Moş Zaharia şi Măriuca s-a adăpostit în tranşee.
Exploziile zguduiau pământul. Răpăiala mitralierelor şi a puştilor sfărâmau văzduhul, parcă ar fi fost de sticlă.
Sergentul telefonist a comunicat tunarilor:
„Ne-a descoperit duşmanul! Bombardamentele lui distrug nucul”.
„Nu părăsiţi postul! a ordonat ofiţerul. Ai noştri pornesc curând la contraatac”.
Încă vreo două ceasuri, printre explozii, cei doi ostaşi au continuat să transmită ştiri artileriştilor, măcar că nucul era tot mai tare zdrelit de bombe. Dar o schijă a ucis pe ostaşul observator.
Deşi o chinuia spaima, Măriuca s-a urcat ea în nuc printre crengile rupte; urmărea mişcările duşmanilor şi-l anunţa pe sergent:
„Să tragă la şase sute de metri!... Mai la dreapta! Aşaa... acum e bine!”
Dar duşmanii, mulţi şi tot mai furioşi, înaintau mereu-mereu printre explozii.
Deodată sergentul telefonist a gemut:
„Măriuca... sunt rănit”...
Fetiţa a coborât repede. Sergentul i-a întins receptorul telefonului şi a zis cu glas stins:
„Telefonează tu...”
Apucând receptorul, Măriuca a strigat:
„Trageţi!... Trageţi la trei sute de metri... Trageţi că s-au oprit... Da, eu sunt Măriuca... Ţineţi-i aşa, sub ghiulele!... Mă urc în nuc să mai văd ce fac... Soldatul observator e mort! Sergentul e rănit...”
„Măriuca, i-a spus ofiţerul de la celălalt capăt al firului, continuă tu să ne informezi”.
De patru ori s-a căţărat Măriuca în nuc, ca o veveriţă. Observa unde se aflau duşmanii. Cobora, în grabă, şi transmitea la telefon tot ce vedea.
La câteva sute de metri de casa şi nucul Măriucăi valurile de nemţi s-au oprit, lovite de ghiulelele artileriei noastre. În momentul acela, românii au porniti contraatacul.
Fremătând de bucurie, fetiţa şi-a dat drumul din copac şi, însufleţită de bucurie, striga în receptor:
„S-au oprit... Atacă ai noştri!... Lungiţi tragerea!... Cu o sută de metri!... Cu două sute!... Aşaaa!”...
Urcată iar în nucul schilodit de bombardament, Măriuca vedea cum se ridicau nemţii, se întorceau şi, gheboşiţi, printre explozii, începeau să se retragă.
„Fugi!... Fugi!”... striga cuprinsă de o bucurie fără margini.
Dar când se bucura aşa, un glonte tras de un duşman care o observase, i-a străbătut pieptul. A ameţit şi a căzut din nuc. A mai auzit glasul românilor, răsunând printre explozii: „Uraaaa!... Uraaaa!... Uraaaa!”...
Răsunau în văzduh şi în urechile, în sufletul Măriucăi, ca o nădejde, ca o mângâiere.
Şi apoi n-a mai auzit nimic.
Românii au oprit atacul duşmanilor şi i-a respins mult înapoi.
Şi, iată aşa, Măriuca Zaharia şi-a împlinit o mare şi eroică datorie.
Acum înţelegeţi, dragii mei, de ce în Mausoleul de la Mărăşeşti, pentru Maria Ion Zaharia, fetiţa din nuc, s-a zidit o criptă de onoare şi un monument.
Batalia de la Marasesti-Judetul Vrancea
Batalia de la Marasesti
Succesul repurtat de Armata 2 la Mărăşti a forţat Puterile Centrale să-şi revizuiască planurile. S-a renunţat la ofensiva proiectată în zona Nămoloasa, forţelele principale fiind mutate în zona Focşani. Noua ofensivă urma să se dea la vest de Siret, pe direcţia Focşani – Mărăşeşti – Adjud, cu Armata 9 germană ( general de infanterie Johannes von Eben ), concomitent cu o altă lovitură în lungul văii Oituz, executată de Armata 1 austro-ungară ( Arhiducele Joseph ). Această acţiune avea ca scop încercuirea Armatei 2.
De cealaltă parte, Marele Cartier General Român decisese să renunţe la lovitura sa în zona Nămoloasa. Armata 4 rusă trebuia scoasă din frontul din sudul Moldovei şi deplasarea ei în zona nordică, unde putea ameninţa flancul trupelor austro-germane aflate în ofensivă în Galiţia. Armata 1 română urma să înlocuiască trupele ruseşti.
Pentru ofensivă Armata 9 germană a fost întărită cu trupe aduse de pe frontul francez ( Corpul Alpin german, care a sosit pe 6 august ) său italian. Generalul von Eben a hotărât ca lovitura principală să fie dată de Corpul 1 german, compus din 6 divizii, în timp ce în stanga sa Corpul 18 Rezervă german, alcătuit din 3 divizii, trebuia să fixeze trupele Antantei din faţa sa. Dreapta Armatei a 9-a era asigurată de Grupul Râmnic, format din 2 divizii. Rezerva era formată dintr-o divizie germană, una austro-ungară şi Corpul Alpin, care a ajuns în zonă de abia în prima zi a bătăliei. Forţele germane în sectorul de ofensivă erau 102 batalioane de infanterie, 10 escadorane de cavalerie, 24 companii pionieri, 2 auto-mitraliere, 1135 mitraliere, 356 aruncătoare de mine, 223 tunuri de câmp, 122 tunuri şi obuziere grele.
In zona de atac a Armatei a 9-a germane se afla Armata 4 rusă, care mai avea în contact cu inamicul doar două corpuri. Pe dreapta Corpul 8 rus ( 3 divizii ), iar pe stanga Corpul 7 rus ( 2 divizii ). Rezerva era formată dintr-o divizie de infanterie şi una de cavalerie. Acestea totalizau 84 batalioane de infanterie, 52 escadroane de cavalerie, 280 tunuri de câmp şi 36 tunuri grele. Grosul forţelor Armatei 1 română se afla în zona Tecuci, unde se pregătea să treacă la vest de Siret, pentru a prelua sectorul de front de la trupele ruse.
Ofensiva Armatei 9 germană a fost precedată de o puternică pregătire de artilerie asupra luncii Siretului, care a început la ora 4:30 am pe 6 august 1917. La 7:30, Corpul 1 german ( general Kurt von Morgen ) a trecut la atac, având în primul eşalon Diviziile 12 bavareza, 76 şi 89 infanterie, şi în eşalonul doi alte doua divizii. Frontul apărat de Diviziile 13 şi 34 ruse a fost rupt pe 10 km, trupele ruse retrăgându-se în dezordine la est de Siret. La cererea comandamentului rus, generalul Constantin Christescu, comandantul Armatei 1, a ordonat generalului de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6, sa intervină cu Divizia 5 Infanterie la vest de Siret, iar cu Divizia 9 Infanterie să ia poziţie de apărare pe malul de est al Siretului. Regimentele 32 Dorobanţi Mircea şi 8 Dorobanţi Buzău au contraatacat, stopând ofensiva germană pe aliniamentul Moara Alba – Doaga – Furceni.
Văzând că şansele de forţare a râului sunt minime, în dimineaţa zilei de 7 august, comandamentul german a direcţionat ofensiva spre nord, cu 4 divizii. Efortul s-a concentrat asupra Diviziei 5 Infanterie, asaltul fiind însă respins. Doar la joncţiunea cu trupele ruse s-a realizat o pătrundere, dar situaţia a fost restabilită de contraatacul a 2 batalioane din rezerva diviziei. La amiază, după o scurtă dar masivă pregătire de artilerie, inamicul a reluat atacul cu forţe de trei ori mai puternice decât cele ale diviziei române atacate. Regimentul 3 Vânători a rezistat pe poziţii în satul Doaga în faţa unei întregi divizii germane. La fel în sectorul Regimentului 32 Dorobanţi Mircea . Soldaţii din această unitate au efectuat contraatacuri la baionetă, numai în cămăşi, datorită căldurii sufocante, reuşind să împingă trupele germane pe baza de plecare la atac. Seara, Corpul 1 au atacat din nou şi au spart frontul diviziei ruse din dreapta marii unităţi române. Fiind în pericol să fie atacate din spate, Regimentul 32 Dorobanţi Mircea s-a retras până la Podul Cosmeşti. Pentru a acoperi golul produs, a fost introdusă la vest de Siret Divizia 9 Infanterie romană, care a fost supusă de asemenea unui atac neîntrerupt. In seara zilei de 7 august, sub acoperirea întunericului, o grupare germană s-a apropiat şi a atacat în flancul Diviziei 9, ajungându-se la lupte corp la corp. Unităţile române au părăsit satul Doaga şi s-au retras pe marginea pădurii Prisaca, unde au organizat o nouă apărare. In acea zi, Divizia 5 română a pierdut 44 de ofiţeri şi 1770 soldaţi morţi, răniţi şi dispăruţi. A refăcut frontul pe un aliniament cu 2-3 km mai înapoi.
La 8 august, generalul von Eben a schimbat sectorul de atac mai la vest, pe frontul apărat de unităţi ruse. Spre seară, la al doilea atac, acestea se retrag spre nord. Un regiment rus a fost aproape anihilat. Frontul român a fost bombardat, atacul asupra Diviziilor 5 şi 9 Infanterie române fiind reluat în ziua următoare. Ziua de 9 august înregistrează un nou vârf al violenţei atacurilor germane. Asaltul a început la ora 19:00, după o puternică pregătire de artilerie, care a provocat pagube importante Diviziei 9, a cărei soldaţi nu reuşiseră să sape decat gropi individuale, deoarece pământul era foarte tare. Germanii au suferit iarăşi pierderi mari datorate grupării de artilerie româno-ruse situată pe malul estic al Siretului şi care lovea exact în flancul atacului. Totuşi prima linie a infanteriei române a fost ruptă în mai multe puncte, dar intervenţia rezervelor i-a respins după lupte foarte violente. Regimentul 34, care a avut de infruntat Divizia 12 Bavareză, a rezistat la 3 asalturi consecutive. A rămas în prima linie numai cu Batalionul II, sub comanda maiorului Gheorghe Mihail, viitorul şef al Marelui Stat Major in 1940 şi 1944. Acesta a contraatacat şi a capturat 62 de prizonieri şi doua mitraliere. Steagul unitaţii a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele din acea zi. La fel au fost decoraţi şi comandantul Regimentului, colonelul Virgiliu Dumbrava, şi precum şi cel al Batalionului II. Dar pierderile sale au fost însă foarte grele: 35 de ofiţeri şi 1551 soldaţi. Regimentul 36 a pierdut 36 de ofiteri şi 954 soldaţi. De asemenea Regimentele 7 şi 32 Dorobanţi au suferit şi ele pierderi însemnate. In timpul nopţii, la ora 2:00, a avut loc un alt asalt, care a reuşit sa împingă Divizia 9 şi dreapta Diviziei 5 Infanterie câteva sute de metri înapoi. Divizia rusă vecină a fost şi ea silită să se retragă, dar Armata 4 rusă a contraatacat puternic, capturând 2500 de prizonieri şi recâştigând terenul pierdut.
Ultimele eşecuri slabiseră forţa Armatei 9 germane. Astfel generalul von Eben a întărit Corpul 1 german cu o divizie din rezerva sa, iar Corpul 18 Rezervă cu Corpul Alpin.
Pe 10 august a venit rândul trupelor Antantei să treacă la ofensivă. Generalul Christescu şi generalul Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, au hotărât să atace, fiecare cu câte un corp de armată a doua divizi, intrândul realizat de germani în frontul româno-rus. In timpul dimineţii, Armata 9 atacă sectorul rus al frontului, dar obţine numai un câştig mic de teren. La ora 17:00 infanteria aliată porneşte la asalt, după o lungă pregătire de artilerie. Divizia 9 Infanterie a pătruns în prima linie germană, dar datorită pierderilor a fost silită să se regrupeze. Intărită cu un regiment din Divizia 13, a reluat atacul, dar din nou fără succes. Divizia 5 Infanterie şi un regiment al Diviziei 14 a reuşit şi ea să pătrundă în poziţiile germane, dar nu a putut păstra cuceririle. Regimentele 8 Dorobanţi şi 3 Vânători au intrat în satul Doaga, dar au fost apoi respinse. Situaţia a fost similară în sectorul Armatei 4 ruse. Ofensiva aceasta însă scăzuse şi mai mult capacitatea de luptă a Diviziilor 76, 89 şi 115 germane care suportasera şocul, deja obosite după câteva zile de atacuri eşuate. Raportul generalului von Eben către comandantul grupului de armate, mareşalul von Mackensen, menţionează de asemenea faptul ca Divizia 216 Infanterie suferise pierderi mari în urma bombardamentului din flanc executat de artileria română de pe malul estic al Siretului.
Pentru ziua următoare, generalul Christescu a decis să impună o ţintă limitată pentru ofensiva Corpului 6: aliniamentul Doaga – Valea Susita. Armata 4 rusă hotărâse să rămână în defensivă. Germanii au atacat la ora 16:00 în sectorul acesteia, dupa o pregătire de artilerie de trei ore şi au silit din nou trupele ruse să se retragă. La 16:30 Divizia 9 Infanterie a plecat la atac, fără să ştie situaţia din sectorul vecin. Retrăgându-se ruşii, flancul a rămas descoperit. Comandantul diviziei a trimis un batalion pentru a prelungi linia. Germanii au înaintat spre Mărăşeşti, situaţia devenind foarte periculoasă. Regimentul 9 Vânători care constituia rezerva diviziei a fost adus în grabă şi s-a instalat în fabrica de la nord de oraş, reuşind să oprească trupele germane ce ameninţau să încercuiască Divizia 9 Infanterie. Pentru această acţiune, lt. col. Gheorghe Raşoviceanu, comandantul regimentului, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Legătura cu trupele ruse a fost refăcută de un regiment din Divizia 13 Infanterie din rezerva Corpului 6. Divizia 5 Infanterie a atacat în zona Doaga, dar Regimentele 7 şi 8 Dorobanţi nu au reuşit să pătrundă în sat. In aceeaşi zi, la generalul de divizie Eremia Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1.
Constatând că trupele Corpului 1 german erau epuizate, generalul von Eben a hotărat să mute atacul principal şi mai la vest, în sectorul Corpului 18 Rezervă al generalului maior Kurt von Wenniger, care suferise mai puţine pierderi şi era mai odihnit. Astfel, pe 12 august, atacand cu forte slabe doar pentru a fixa Divizia 5 Infanterie, Armata 9 germanăşi-a concentrat efortul contra trupelor Armatei 4 ruse, reuşind să cucerească Panciu. In urma acestui eşec, generalul Ragoza a dorit sa retragă frontul romano-rus la nord de Mărăşeşti. Planul a fost abandonat la insistenţele generalului Eremia Grigorescu. Generalul de corp de armată Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, a hotărât să înlocuiască Corpul 7 rus cu Corpul 5 român (Diviziiile 10 şi 13 Infanterie), iar Corpul 8 rus să treacă sub conducerea Armatei 1 române. Comandamentul Armatei 4 ruse a fost retras la Bacău şi urma să primească o noua misiune.
Pe 13 august, Corpul 18 Rezervă a atacat trupele ruse la nord de Panciu, dar a eşuat. Ziua următoare, generalul von Eben a ordonat Corpului 1 sa elimine intrândul românesc din zona pădurii Prisaca şi să ia podul peste Siret de la Cozmeşti. Concomitent, Corpul 18 Rezervă trebuia să atace pe valea Zabrautului. După o puternică pregătire de artilerie a început asaltul asupra pozitiilor Corpului 8 rus. Generalul de brigadă Henri Cihoski, comandantul Diviziei 10 Infanterie, a trimis în ajutor Regimentul 10 Vanători, care a surprins trupele Corpului Alpin producând pierderi importante, în unele zone ducandu-se aprige lupte corp la corp. Vânătorii au reuşit să ocupe Cota 334, dar au fost siliti să se retragă apoi în urma unui puternic bombardament de artilerie. Alături de ei a intervenit Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab , comandantul său col. Gheorghe Cornescu, primind Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru contraatacul care a dus la oprirea ofensivei germane ce ameninţa să pătrundă pe valea Suşiţei în spatele Armatei 2 române. Corpul 8 rus a fost însă nevoit să se replieze la nord de Ireşti şi de Străoane.
Divizia 5 Infanterie, în cealaltă extremitate a frontului, era redusă în urma ultimelor lupte la aproximativ o treime din efective. Poziţiile de la pădurea Prisaca au fost puternic bombardate de artileria germană. La ora 17:00 a început asaltul, dat cu două divizii, care a fortat trupele române să se retragă. A intervenit şi de această dată rezerva diviziei împreună cu un regiment din Divizia 14, aflată în rezerva armatei. Atacul german a fost oprit la nord de pădurea Prisaca. Podul de la Cozmeşti a fost ulterior aruncat în aer, deoarece pontonierii români construiseră alte două mai la nord. Divizia 5 Infanterie, epuizată, a fost retrasă din linia întâi.
Pe 15 august, Corpul 18 Rezerva germană a continuat ofensiva, reuşind să creeze o breşă la jonctiunea dintre Divizia 10 Infanterie şi divizia rusă din dreapta sa. A contraatacat Regimentul 10 Vânători, sprijinit de 10 baterii române şi 3 ruse, şi a reuşit să restabilească situaţia. Cu aripa stângă, însă, Corpul 18 Rezervă a cucerit Muncelul, silind trupele ruse să se retragă. Astfel era ameninţată chiar joncţiunea dintre cele doua armate române. Armata 2 a atacat cu Detaşamentul "Colonel Alexiu" alcătuit din 2 batalioane de vânători, 2 batalioane de infanterie şi 3 baterii de artilerie, care, împreună cu o divizie de cavalerie rusă, a reocupat satul. Ziua următoare, germanii au luat jumătate din Muncelul, dar în urma puternicului contraatac al trupelor colonelului Alexandru Alexiu au trebuit să se retragă.
Zilele de 17 şi 18 august au fost calme. Pierderile însemnate suferite de ambele părţi i-au forţat pe comandanţi să-şi reorganizeze unităţile. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a înlocuit Divizia 14 Infanterie, care se afla la est de Siret, cu Brigazile 1 şi 6 Roşiori, iar greu încercată Divizie 5 Infanterie cu Divizia 2 Cavalerie. Aceasta din urmă şi cele două brigăzi formau Corpul de Cavalerie. Divizia 14 Infanterie a fost mutată pe malul de nord al Siretului în zona Cozmeştii de Vale. De asemenea, a fost mutată artileria grea a armatei astfel încât să se asigure o bună concentrare a focului în sectorul Corpului 5 ( Diviziile 10, 13 şi 9 Infanterie ). Rezerva Armatei 1 era constituită din Divizia 15 Infanterie şi Divizia 5 aflată în refacere. De partea cealaltă, la intervenţia mareşalului von Mackensen, generalul von Eben a grupat în Corpul 1 german şapte divizii de infanterie şi i-a subordonat aproape toată artileria Armatei 9. Aceste forţe totalizau 55 de batalioane şi 95 de baterii.
Pe 19 august germanii a reluat ofensiva, atacând cu Corpul 1 armata spre Mărăşeşti şi cu Corpul 18 Rezervă armata pe direcţia Panciu-Muncelul, lovitura principală fiind dată în sectorul cuprins între Mărăşeşti şi pădurea Răzoare, apărat de Diviziile 9 şi 13 Infanterie romane. Numai pe frontul celei din urmă au fost concentrate trei divizii. Pregătirea de artilerie s-a declanşat la orele 6:30 asupra Regimentelor 47/72, 51/52 şi 50/64 Infanterie, din primul eşalon al Diviziei 13, şi asupra poziţiilor de la marginea de vest a localităţii Mărăşeşti, apărate de Regimentul 9 Vânători din Divizia 9 infanterie. A durat doua ore şi jumătate şi a fost cel mai violent bombardament de artilerie din timpul bătăliei. La ora 9:00 au început primele asalturi, de mică amploare, care sunt respinse cu uşurinţă. După 11:00, însă s-a declanşat un atac foarte puternic, având efortul principal la nord de pădurea Răzoare, la joncţiunea dintre Diviziile 13 şi 10 Infanterie. Divizia 10 era atacată de Divizia 13 austro-ungară, dar care a eşuat să pătrundă în dispozitivul român.
Divizia 13 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Ioan Popescu, a fost cea ma încercată unitate română în acea zi. Ea ocupa un front de 6 km, având Regimentul 47/72 Infanterie la marginea de sud-vest a pădurii Răzoare, Regimentul 50/64 Infanterie în viile Negroponte şi Regimentul 51/52 Infanterie între ele. Rezerva o constituia un batalion din Regimentul 50/64 şi unul din Regimentul 48/49. Ca suport artileristic avea 15 baterii române şi 15 baterii ruşeşti.
Atacul a început la ora 9:00. In sectorul Regimentului 47/72 Infanterie, asalturile trupelor germane au eşuat unul dupa altul. Batalionului I, aflat pe aripa stangă, la sud de pădurea Răzoare, a fost atacat de Regimentul 28 Infanterie Bavarez (din Divizia 12 Bavareza) şi unităti din Diviziile 115 şi 89 germane, iar Batalionul II de pe aripa dreaptă de unităti ale Diviziei 13 austro-ungare. Batalionul III se afla in rezervă. Comandantul regimentului, lt. col. Radu Rosetti, fostul şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General în 1916, a fost rănit. In centru, Regimentul 51/52, care avea o pozitie mai descoperită a fost şi el puternic atacat, fiind nevoit să se retragă. Germanii au încercat să fructifice acest succes şi să se infiltreze în spatele celor doua regimente de pe flancurile Diviziei 13. Batalionul III/Regimentul 47/72, sub comanda mr. Draganescu a atacat şi a oprit pătrunderea. Au contraatacat şi rezervele Regimentului 51/52. Infanterie, dirijate de comandantul unităţii, lt. col. Ioan Cristofor, dand timp ajutoarelor din partea diiviziei să sosească. Compania 1 mitraliere, comandată de cpt. Grigore Ignat a rezistat pe poziţii cu înverşunare, fiind aproape în totalitate distrusă. Comandantul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Cu toate acestea trupele germane au avansat spre cota 100, în spatele căreia se afla artileria aliată. Regimentul 50/64 a trebuit şi el să-şi replieze aripa dreaptă, în urma pătrunderilor inamice în frontul Regimentului 51/52. Lt. col. Diamandi Genuneanu, comandantul Regimentului 50/64, a organizat apărarea la sud de cota 100 şi a mentinut poziţia în faţa atacului a două regimente bavareze timp de doua ore.
La cota 100, asupra forţelor germane care erau pe punctul de a o cuceri, generalul Popescu, a organizat un contraatac cu cele 2 batalioane din rezervă, care împreună cu Batalionul III/Regimentul 47/72 infanterie şi cu alte subunităţi, au lovit concentric forţele principale ale Diviziei 115 Infanterie germane, pătrunse între pădurea Răzoare şi Viile Negroponte. Atacul a fost susţinut şi de artileria Diviziei 10 Infanterie la ordinul comandantului armatei. Batalionul I/Regimentul 50/64, sub comanda cpt. Nicolae Miclescu, a ieşit prin surprindere din viile Negroponte şi a împins infanteria germana spre pădurea Razoare. Cpt. Miclescu a căzut rănit, fiindu-i ulterior atribuit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru acest atac. Au intrat în luptă şi Batalionul III/Regimentul 47/72 Infanterie şi Batalionul II/Regimentul 48/49 Infanterie. Rezistenţa inamică la marginea pădurii Răzoare a fost înfrantă în urma unui violent atac la baioneta, trupele germane începand o retragere dezordonată. Intreg Regimentul 47/72 a ieşit la contraatac, iar la dreapta lui Regimentul 39 Infanterie, din Divizia 10, l-a urmat. Trupele germane s-au retras spre Valea Suşiţei, antrenând şi unităţile Diviziei 13 austro-ungare. Românii au cucerit prima pozitie inamică, dar înaintarea a fost oprită de generalul Grigorescu, deoarece von Eben îşi pusese în mişcare rezervele.
Divizia 10 şi, în special, Divizia 13 Infanterie au obţinut o importantă victorie. Comandanţii celor două divizii, precum şi comandanţii Regimentelor 47/72, 50/64 şi 51/52 au fost decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Alti 7 ofiţeri au primit această înaltă distincţie pentru luptele din acea zi. Regimentul 39 Infanterie Petru Rareş a luat 376 prizonieri şi 7 mitraliere, înaintând 500 m pe un front larg de 4 km, iar Regimentul 47/72 a luat 209 prizonieri şi 4 mitraliere. Insă pierderile au fost grele. Acelaşi Regiment 47/72 a pierdut 880 de oameni ( 99 morti, 300 raniti şi 481 disparuti ). Steagul regimentului, precum şi al celelorlalte doua unităţi greu încercate pe 19 august au fost de asemenea decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
In aceeaşi zi, germanii au atacat şi în sectorul Diviziei 9 Infanterie, situată la sud de Divizia 13. Aceasta fusese redusă practic la 4500 de oameni în urma luptelor grele din zilele anterioare. In prima linie erau Regimentul 9 Vânători pe aripa dreaptă şi Regimentul 40 Infanterie Călugareni pe aripa stângă. După o puternică pregătire de artilerie, doua divizii germane au pornit la atac. In urma unor lupte violente date în ruinele fabricii de la nord de Mărăşeşti, Regimentul 9 Vânători a fost silit să se retragă spre oraş. La fel şi Regimentul 40, care a abandonat prima poziţie. Divizia 9 s-a instalat pe linia sud viile Negroponte – gara Mărăşeşti – sud Mărăşeşti, pe care a rezistat puternicelor atacuri ale infanteriei inamice, avand şi sprijinul artileriei Diviziei 14 Infanterie, aflată pe malul estic al Siretului şi care trăgea în flancul germanilor.
Datorită eşecului înregistrat de armata sa pe 19 august, generalul von Eben a decis că nu mai era posibilă continuarea ofensivei. A urmat o săptămână de pauză, pe care ambele părţi au folosit-o pentru reorganizare. Armata 9 a schimbat din nou sectorul de efort. Corpul 18 Rezervă german a fost întărit cu trei divizii şi i s-a subordonat toată artileria grea a armatei. La randul ei, Armata 1 română a fost întărită de Marele Cartier General cu Divizia 11 Infanterie. Generalul de divizie Eremia Grigorescu şi-a reorganizat dispozitivul. Astfel, Corpul 8 rus forma dreaptă armatei în zona Muncelul, având în prima linie doua divizii, în timp ce alte două erau în spate în refacere. Corpul 5 (Diviziile 10 şi 15 Infanterie) ocupa frontul până la gara Mărăşeşti, unde făcea joncţiunea cu Corpul 3 (Divizia 14 Infanterie) aflat între Mărăşeşti şi Siret. La est de râu se afla Corpul de Cavalerie ( Brigăzile 1 şi 6 Roşiori, Divizia 2 Cavalerie şi o brigadă din Divizia 5 Infanterie ). Rezerva armatei o constituiau Diviziile 9, 11 şi 13 Infanterie şi cealaltă brigadă a Diviziei 5.
Ofensiva Corpului 18 a început în sectorul Corpului 8 rus pe data de 28 august. La ora 9:00 trupele germane au pătruns între cele două divizii ruse, care au trebuit să se retragă. Au intervenit doua regimente din Divizia 3 Infanterie din Armata 2 română. Acestea au contraatacat împreună cu rezervele ruseşti şi au reuşit să oprească înaintarea germană. Ziua următoare, generalul Grigorescu a pregătit un atac în zona Muncelul pentru a elimina intrândul inamic din acea parte a frontului. La dispozitia Corpului 8 rus a fost puse o divizie de infanterie rusă, Divizia 9 Infaterie romană, un regiment din Divizia 13 şi altul din Divizia 15. La atac urmau să ia parte şi două regimente din Armata 2 romana.
Asaltul a început la ora 8:00, dinspre nord şi vest, dar i-a găsit pe germani pregătiţi să atace şi ei şi a fost respins. Un al doilea, la ora 17:00, a fost şi el respins. Germanii au silit dreapta Diviziei 124 ruse să se retragă. Au intervenit două batalioane din Armata 2, care au reuşit să oprească înaintarea în timpul noptii. Diviziile 11 şi 13 Infanterie au fost aduse în spatele zonei ameninţate. Divizia 5 a fost trecută la vest de Siret. Pe 30 august, Corpul 18 Rezervă german a reluat atacul, trupele sale reuşind să pătrundă între Regimentele 18 Dorobanti Gorj şi 2 Vanători din Armata 2. A contraatacat Regimentul 34 Infanterie Constanta , care apartinea Diviziei 9 din Armata 1 şi a reuşit să astupe breşa.
Corpul 8 rus a fost întărit cu Diviza 13 Infanterie, în timpul zilei de 31 august, când datorită vremii neprielnice nu s-au dus lupte. Generalul Eremia Grigorescu a subordonat Divizia 9 Infanterie şi o divizie rusească comandantului Diviziei 13, generalul de brigadă Ioan Popescu. Această grupare a atacat pe 1 septembrie. Pregătirea de artilerie a început la ora 6:00, cu toate tunurile grupării, precum şi cu artileria aparţinând altor două divizii ruse şi artileria grea a Armatei 1. După o oră au început atacul Diviziile 9 şi 13 Infanterie dinspre vest şi Divizia 3 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Alexandru Marginenanu, din Armata 2 dinspre nord. Dupa lupte grele, Divizia 13 a ajuns la circa 200 m de Muncelul. Corpul 18 Rezervă german a executat un contraatac în sectorul Diviziei 3, dar a fost respins. Ziua următoare, aceeaşi Divizie 3 a suportat şocul principal al loviturii Armatei 9. Obiectivul principal era Dealul Porcului, apărat de Regimentul 30 Dorobanţi Muscel . Acesta a cedat poziţia, dar a fost recucerită în urma unui contraatac dat de rezerva diviziei şi de un regiment rus. A fost ultima acţiune de anvergură a Armatei 9 germane, în sectorul Mărăşeşti.
Ofensiva Armatei 1 în zona Muncelul a fost reluată pe 3 septembrie. Divizia 11 Infanterie a fost şi ea subordonată Grupării general Popescu, trecând în linia întâi alături de Diviziile 9 şi 13. Divizia rusă şi regimentele din Armata 2 au trecute în rezervă. Planul era ca Divizia 9 Infanterie şi o brigadă a Diviziei 11 să atace frontal, pentru a fixa forţele germane din sector, în timp ce Divizia 13 şi cealaltă brigadă a Diviziei 11, urmau să atace satul Muncelul amenintand flacul pozitiei inamice. La ora 6:30 a început pregătirea de artilerie, iar la 8:00, Divizia 13 a început asaltul, însă nu a reuşit să înainteze. La fel şi în sectorul Diviziei 9. A fost necesară încă o violentă pregătire de artilerie de o oră şi jumatăte şi apoi de lupte corp la corp pentru ca Divizia 13 Infanterie să cucerească marginea estică a satului Muncelul. Insă pierderile romaneşti din acea zi s-au ridicat la aproximativ 2700 de oameni. â
Aceasta a fost ultima zi a bătăliei de la Mărăşeşti, ambele tabere hotărând să treacă la apărare pe întregul front. Armata 1 română a pierdut 610 de ofiţeri şi 26800 de subofiţeri, gradaţi şi soldaţi, iar Armata 9 germană circa 47000 de militari (morţi, răniţi, prizonieri). 40 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofiţerilor români pentru faptele din timpul luptelor din zona Mărăşeşti. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. De asemenea, steagurile a nu mai puţin de 9 regimente au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
Luptele au continuat cu mică intensitate, cu atacuri şi contraatacuri locale, şi în zilele următoare. In una din aceste confruntări, pe Dealul Secuiului, pe 5 septembrie, a căzut voluntara Ecaterina Teodoroiu în fruntea plutonului său. De partea cealaltă, pe 8 septembrie generalul maior Kurt von Wenniger, comandantul Corpului 18 Rezervă german a fost ucis de explozia unui obuz în zona Muncelul.
De cealaltă parte, Marele Cartier General Român decisese să renunţe la lovitura sa în zona Nămoloasa. Armata 4 rusă trebuia scoasă din frontul din sudul Moldovei şi deplasarea ei în zona nordică, unde putea ameninţa flancul trupelor austro-germane aflate în ofensivă în Galiţia. Armata 1 română urma să înlocuiască trupele ruseşti.
Pentru ofensivă Armata 9 germană a fost întărită cu trupe aduse de pe frontul francez ( Corpul Alpin german, care a sosit pe 6 august ) său italian. Generalul von Eben a hotărât ca lovitura principală să fie dată de Corpul 1 german, compus din 6 divizii, în timp ce în stanga sa Corpul 18 Rezervă german, alcătuit din 3 divizii, trebuia să fixeze trupele Antantei din faţa sa. Dreapta Armatei a 9-a era asigurată de Grupul Râmnic, format din 2 divizii. Rezerva era formată dintr-o divizie germană, una austro-ungară şi Corpul Alpin, care a ajuns în zonă de abia în prima zi a bătăliei. Forţele germane în sectorul de ofensivă erau 102 batalioane de infanterie, 10 escadorane de cavalerie, 24 companii pionieri, 2 auto-mitraliere, 1135 mitraliere, 356 aruncătoare de mine, 223 tunuri de câmp, 122 tunuri şi obuziere grele.
In zona de atac a Armatei a 9-a germane se afla Armata 4 rusă, care mai avea în contact cu inamicul doar două corpuri. Pe dreapta Corpul 8 rus ( 3 divizii ), iar pe stanga Corpul 7 rus ( 2 divizii ). Rezerva era formată dintr-o divizie de infanterie şi una de cavalerie. Acestea totalizau 84 batalioane de infanterie, 52 escadroane de cavalerie, 280 tunuri de câmp şi 36 tunuri grele. Grosul forţelor Armatei 1 română se afla în zona Tecuci, unde se pregătea să treacă la vest de Siret, pentru a prelua sectorul de front de la trupele ruse.
Ofensiva Armatei 9 germană a fost precedată de o puternică pregătire de artilerie asupra luncii Siretului, care a început la ora 4:30 am pe 6 august 1917. La 7:30, Corpul 1 german ( general Kurt von Morgen ) a trecut la atac, având în primul eşalon Diviziile 12 bavareza, 76 şi 89 infanterie, şi în eşalonul doi alte doua divizii. Frontul apărat de Diviziile 13 şi 34 ruse a fost rupt pe 10 km, trupele ruse retrăgându-se în dezordine la est de Siret. La cererea comandamentului rus, generalul Constantin Christescu, comandantul Armatei 1, a ordonat generalului de divizie Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6, sa intervină cu Divizia 5 Infanterie la vest de Siret, iar cu Divizia 9 Infanterie să ia poziţie de apărare pe malul de est al Siretului. Regimentele 32 Dorobanţi Mircea şi 8 Dorobanţi Buzău au contraatacat, stopând ofensiva germană pe aliniamentul Moara Alba – Doaga – Furceni.
Văzând că şansele de forţare a râului sunt minime, în dimineaţa zilei de 7 august, comandamentul german a direcţionat ofensiva spre nord, cu 4 divizii. Efortul s-a concentrat asupra Diviziei 5 Infanterie, asaltul fiind însă respins. Doar la joncţiunea cu trupele ruse s-a realizat o pătrundere, dar situaţia a fost restabilită de contraatacul a 2 batalioane din rezerva diviziei. La amiază, după o scurtă dar masivă pregătire de artilerie, inamicul a reluat atacul cu forţe de trei ori mai puternice decât cele ale diviziei române atacate. Regimentul 3 Vânători a rezistat pe poziţii în satul Doaga în faţa unei întregi divizii germane. La fel în sectorul Regimentului 32 Dorobanţi Mircea . Soldaţii din această unitate au efectuat contraatacuri la baionetă, numai în cămăşi, datorită căldurii sufocante, reuşind să împingă trupele germane pe baza de plecare la atac. Seara, Corpul 1 au atacat din nou şi au spart frontul diviziei ruse din dreapta marii unităţi române. Fiind în pericol să fie atacate din spate, Regimentul 32 Dorobanţi Mircea s-a retras până la Podul Cosmeşti. Pentru a acoperi golul produs, a fost introdusă la vest de Siret Divizia 9 Infanterie romană, care a fost supusă de asemenea unui atac neîntrerupt. In seara zilei de 7 august, sub acoperirea întunericului, o grupare germană s-a apropiat şi a atacat în flancul Diviziei 9, ajungându-se la lupte corp la corp. Unităţile române au părăsit satul Doaga şi s-au retras pe marginea pădurii Prisaca, unde au organizat o nouă apărare. In acea zi, Divizia 5 română a pierdut 44 de ofiţeri şi 1770 soldaţi morţi, răniţi şi dispăruţi. A refăcut frontul pe un aliniament cu 2-3 km mai înapoi.
La 8 august, generalul von Eben a schimbat sectorul de atac mai la vest, pe frontul apărat de unităţi ruse. Spre seară, la al doilea atac, acestea se retrag spre nord. Un regiment rus a fost aproape anihilat. Frontul român a fost bombardat, atacul asupra Diviziilor 5 şi 9 Infanterie române fiind reluat în ziua următoare. Ziua de 9 august înregistrează un nou vârf al violenţei atacurilor germane. Asaltul a început la ora 19:00, după o puternică pregătire de artilerie, care a provocat pagube importante Diviziei 9, a cărei soldaţi nu reuşiseră să sape decat gropi individuale, deoarece pământul era foarte tare. Germanii au suferit iarăşi pierderi mari datorate grupării de artilerie româno-ruse situată pe malul estic al Siretului şi care lovea exact în flancul atacului. Totuşi prima linie a infanteriei române a fost ruptă în mai multe puncte, dar intervenţia rezervelor i-a respins după lupte foarte violente. Regimentul 34, care a avut de infruntat Divizia 12 Bavareză, a rezistat la 3 asalturi consecutive. A rămas în prima linie numai cu Batalionul II, sub comanda maiorului Gheorghe Mihail, viitorul şef al Marelui Stat Major in 1940 şi 1944. Acesta a contraatacat şi a capturat 62 de prizonieri şi doua mitraliere. Steagul unitaţii a fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele din acea zi. La fel au fost decoraţi şi comandantul Regimentului, colonelul Virgiliu Dumbrava, şi precum şi cel al Batalionului II. Dar pierderile sale au fost însă foarte grele: 35 de ofiţeri şi 1551 soldaţi. Regimentul 36 a pierdut 36 de ofiteri şi 954 soldaţi. De asemenea Regimentele 7 şi 32 Dorobanţi au suferit şi ele pierderi însemnate. In timpul nopţii, la ora 2:00, a avut loc un alt asalt, care a reuşit sa împingă Divizia 9 şi dreapta Diviziei 5 Infanterie câteva sute de metri înapoi. Divizia rusă vecină a fost şi ea silită să se retragă, dar Armata 4 rusă a contraatacat puternic, capturând 2500 de prizonieri şi recâştigând terenul pierdut.
Ultimele eşecuri slabiseră forţa Armatei 9 germane. Astfel generalul von Eben a întărit Corpul 1 german cu o divizie din rezerva sa, iar Corpul 18 Rezervă cu Corpul Alpin.
Pe 10 august a venit rândul trupelor Antantei să treacă la ofensivă. Generalul Christescu şi generalul Ragoza, comandantul Armatei 4 ruse, au hotărât să atace, fiecare cu câte un corp de armată a doua divizi, intrândul realizat de germani în frontul româno-rus. In timpul dimineţii, Armata 9 atacă sectorul rus al frontului, dar obţine numai un câştig mic de teren. La ora 17:00 infanteria aliată porneşte la asalt, după o lungă pregătire de artilerie. Divizia 9 Infanterie a pătruns în prima linie germană, dar datorită pierderilor a fost silită să se regrupeze. Intărită cu un regiment din Divizia 13, a reluat atacul, dar din nou fără succes. Divizia 5 Infanterie şi un regiment al Diviziei 14 a reuşit şi ea să pătrundă în poziţiile germane, dar nu a putut păstra cuceririle. Regimentele 8 Dorobanţi şi 3 Vânători au intrat în satul Doaga, dar au fost apoi respinse. Situaţia a fost similară în sectorul Armatei 4 ruse. Ofensiva aceasta însă scăzuse şi mai mult capacitatea de luptă a Diviziilor 76, 89 şi 115 germane care suportasera şocul, deja obosite după câteva zile de atacuri eşuate. Raportul generalului von Eben către comandantul grupului de armate, mareşalul von Mackensen, menţionează de asemenea faptul ca Divizia 216 Infanterie suferise pierderi mari în urma bombardamentului din flanc executat de artileria română de pe malul estic al Siretului.
Pentru ziua următoare, generalul Christescu a decis să impună o ţintă limitată pentru ofensiva Corpului 6: aliniamentul Doaga – Valea Susita. Armata 4 rusă hotărâse să rămână în defensivă. Germanii au atacat la ora 16:00 în sectorul acesteia, dupa o pregătire de artilerie de trei ore şi au silit din nou trupele ruse să se retragă. La 16:30 Divizia 9 Infanterie a plecat la atac, fără să ştie situaţia din sectorul vecin. Retrăgându-se ruşii, flancul a rămas descoperit. Comandantul diviziei a trimis un batalion pentru a prelungi linia. Germanii au înaintat spre Mărăşeşti, situaţia devenind foarte periculoasă. Regimentul 9 Vânători care constituia rezerva diviziei a fost adus în grabă şi s-a instalat în fabrica de la nord de oraş, reuşind să oprească trupele germane ce ameninţau să încercuiască Divizia 9 Infanterie. Pentru această acţiune, lt. col. Gheorghe Raşoviceanu, comandantul regimentului, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Legătura cu trupele ruse a fost refăcută de un regiment din Divizia 13 Infanterie din rezerva Corpului 6. Divizia 5 Infanterie a atacat în zona Doaga, dar Regimentele 7 şi 8 Dorobanţi nu au reuşit să pătrundă în sat. In aceeaşi zi, la generalul de divizie Eremia Grigorescu a fost numit comandant al Armatei 1.
Constatând că trupele Corpului 1 german erau epuizate, generalul von Eben a hotărat să mute atacul principal şi mai la vest, în sectorul Corpului 18 Rezervă al generalului maior Kurt von Wenniger, care suferise mai puţine pierderi şi era mai odihnit. Astfel, pe 12 august, atacand cu forte slabe doar pentru a fixa Divizia 5 Infanterie, Armata 9 germanăşi-a concentrat efortul contra trupelor Armatei 4 ruse, reuşind să cucerească Panciu. In urma acestui eşec, generalul Ragoza a dorit sa retragă frontul romano-rus la nord de Mărăşeşti. Planul a fost abandonat la insistenţele generalului Eremia Grigorescu. Generalul de corp de armată Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General, a hotărât să înlocuiască Corpul 7 rus cu Corpul 5 român (Diviziiile 10 şi 13 Infanterie), iar Corpul 8 rus să treacă sub conducerea Armatei 1 române. Comandamentul Armatei 4 ruse a fost retras la Bacău şi urma să primească o noua misiune.
Pe 13 august, Corpul 18 Rezervă a atacat trupele ruse la nord de Panciu, dar a eşuat. Ziua următoare, generalul von Eben a ordonat Corpului 1 sa elimine intrândul românesc din zona pădurii Prisaca şi să ia podul peste Siret de la Cozmeşti. Concomitent, Corpul 18 Rezervă trebuia să atace pe valea Zabrautului. După o puternică pregătire de artilerie a început asaltul asupra pozitiilor Corpului 8 rus. Generalul de brigadă Henri Cihoski, comandantul Diviziei 10 Infanterie, a trimis în ajutor Regimentul 10 Vanători, care a surprins trupele Corpului Alpin producând pierderi importante, în unele zone ducandu-se aprige lupte corp la corp. Vânătorii au reuşit să ocupe Cota 334, dar au fost siliti să se retragă apoi în urma unui puternic bombardament de artilerie. Alături de ei a intervenit Regimentul 38 Infanterie Neagoe Basarab , comandantul său col. Gheorghe Cornescu, primind Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru contraatacul care a dus la oprirea ofensivei germane ce ameninţa să pătrundă pe valea Suşiţei în spatele Armatei 2 române. Corpul 8 rus a fost însă nevoit să se replieze la nord de Ireşti şi de Străoane.
Divizia 5 Infanterie, în cealaltă extremitate a frontului, era redusă în urma ultimelor lupte la aproximativ o treime din efective. Poziţiile de la pădurea Prisaca au fost puternic bombardate de artileria germană. La ora 17:00 a început asaltul, dat cu două divizii, care a fortat trupele române să se retragă. A intervenit şi de această dată rezerva diviziei împreună cu un regiment din Divizia 14, aflată în rezerva armatei. Atacul german a fost oprit la nord de pădurea Prisaca. Podul de la Cozmeşti a fost ulterior aruncat în aer, deoarece pontonierii români construiseră alte două mai la nord. Divizia 5 Infanterie, epuizată, a fost retrasă din linia întâi.
Pe 15 august, Corpul 18 Rezerva germană a continuat ofensiva, reuşind să creeze o breşă la jonctiunea dintre Divizia 10 Infanterie şi divizia rusă din dreapta sa. A contraatacat Regimentul 10 Vânători, sprijinit de 10 baterii române şi 3 ruse, şi a reuşit să restabilească situaţia. Cu aripa stângă, însă, Corpul 18 Rezervă a cucerit Muncelul, silind trupele ruse să se retragă. Astfel era ameninţată chiar joncţiunea dintre cele doua armate române. Armata 2 a atacat cu Detaşamentul "Colonel Alexiu" alcătuit din 2 batalioane de vânători, 2 batalioane de infanterie şi 3 baterii de artilerie, care, împreună cu o divizie de cavalerie rusă, a reocupat satul. Ziua următoare, germanii au luat jumătate din Muncelul, dar în urma puternicului contraatac al trupelor colonelului Alexandru Alexiu au trebuit să se retragă.
Zilele de 17 şi 18 august au fost calme. Pierderile însemnate suferite de ambele părţi i-au forţat pe comandanţi să-şi reorganizeze unităţile. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a înlocuit Divizia 14 Infanterie, care se afla la est de Siret, cu Brigazile 1 şi 6 Roşiori, iar greu încercată Divizie 5 Infanterie cu Divizia 2 Cavalerie. Aceasta din urmă şi cele două brigăzi formau Corpul de Cavalerie. Divizia 14 Infanterie a fost mutată pe malul de nord al Siretului în zona Cozmeştii de Vale. De asemenea, a fost mutată artileria grea a armatei astfel încât să se asigure o bună concentrare a focului în sectorul Corpului 5 ( Diviziile 10, 13 şi 9 Infanterie ). Rezerva Armatei 1 era constituită din Divizia 15 Infanterie şi Divizia 5 aflată în refacere. De partea cealaltă, la intervenţia mareşalului von Mackensen, generalul von Eben a grupat în Corpul 1 german şapte divizii de infanterie şi i-a subordonat aproape toată artileria Armatei 9. Aceste forţe totalizau 55 de batalioane şi 95 de baterii.
Pe 19 august germanii a reluat ofensiva, atacând cu Corpul 1 armata spre Mărăşeşti şi cu Corpul 18 Rezervă armata pe direcţia Panciu-Muncelul, lovitura principală fiind dată în sectorul cuprins între Mărăşeşti şi pădurea Răzoare, apărat de Diviziile 9 şi 13 Infanterie romane. Numai pe frontul celei din urmă au fost concentrate trei divizii. Pregătirea de artilerie s-a declanşat la orele 6:30 asupra Regimentelor 47/72, 51/52 şi 50/64 Infanterie, din primul eşalon al Diviziei 13, şi asupra poziţiilor de la marginea de vest a localităţii Mărăşeşti, apărate de Regimentul 9 Vânători din Divizia 9 infanterie. A durat doua ore şi jumătate şi a fost cel mai violent bombardament de artilerie din timpul bătăliei. La ora 9:00 au început primele asalturi, de mică amploare, care sunt respinse cu uşurinţă. După 11:00, însă s-a declanşat un atac foarte puternic, având efortul principal la nord de pădurea Răzoare, la joncţiunea dintre Diviziile 13 şi 10 Infanterie. Divizia 10 era atacată de Divizia 13 austro-ungară, dar care a eşuat să pătrundă în dispozitivul român.
Divizia 13 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Ioan Popescu, a fost cea ma încercată unitate română în acea zi. Ea ocupa un front de 6 km, având Regimentul 47/72 Infanterie la marginea de sud-vest a pădurii Răzoare, Regimentul 50/64 Infanterie în viile Negroponte şi Regimentul 51/52 Infanterie între ele. Rezerva o constituia un batalion din Regimentul 50/64 şi unul din Regimentul 48/49. Ca suport artileristic avea 15 baterii române şi 15 baterii ruşeşti.
Atacul a început la ora 9:00. In sectorul Regimentului 47/72 Infanterie, asalturile trupelor germane au eşuat unul dupa altul. Batalionului I, aflat pe aripa stangă, la sud de pădurea Răzoare, a fost atacat de Regimentul 28 Infanterie Bavarez (din Divizia 12 Bavareza) şi unităti din Diviziile 115 şi 89 germane, iar Batalionul II de pe aripa dreaptă de unităti ale Diviziei 13 austro-ungare. Batalionul III se afla in rezervă. Comandantul regimentului, lt. col. Radu Rosetti, fostul şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General în 1916, a fost rănit. In centru, Regimentul 51/52, care avea o pozitie mai descoperită a fost şi el puternic atacat, fiind nevoit să se retragă. Germanii au încercat să fructifice acest succes şi să se infiltreze în spatele celor doua regimente de pe flancurile Diviziei 13. Batalionul III/Regimentul 47/72, sub comanda mr. Draganescu a atacat şi a oprit pătrunderea. Au contraatacat şi rezervele Regimentului 51/52. Infanterie, dirijate de comandantul unităţii, lt. col. Ioan Cristofor, dand timp ajutoarelor din partea diiviziei să sosească. Compania 1 mitraliere, comandată de cpt. Grigore Ignat a rezistat pe poziţii cu înverşunare, fiind aproape în totalitate distrusă. Comandantul a fost decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Cu toate acestea trupele germane au avansat spre cota 100, în spatele căreia se afla artileria aliată. Regimentul 50/64 a trebuit şi el să-şi replieze aripa dreaptă, în urma pătrunderilor inamice în frontul Regimentului 51/52. Lt. col. Diamandi Genuneanu, comandantul Regimentului 50/64, a organizat apărarea la sud de cota 100 şi a mentinut poziţia în faţa atacului a două regimente bavareze timp de doua ore.
La cota 100, asupra forţelor germane care erau pe punctul de a o cuceri, generalul Popescu, a organizat un contraatac cu cele 2 batalioane din rezervă, care împreună cu Batalionul III/Regimentul 47/72 infanterie şi cu alte subunităţi, au lovit concentric forţele principale ale Diviziei 115 Infanterie germane, pătrunse între pădurea Răzoare şi Viile Negroponte. Atacul a fost susţinut şi de artileria Diviziei 10 Infanterie la ordinul comandantului armatei. Batalionul I/Regimentul 50/64, sub comanda cpt. Nicolae Miclescu, a ieşit prin surprindere din viile Negroponte şi a împins infanteria germana spre pădurea Razoare. Cpt. Miclescu a căzut rănit, fiindu-i ulterior atribuit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru acest atac. Au intrat în luptă şi Batalionul III/Regimentul 47/72 Infanterie şi Batalionul II/Regimentul 48/49 Infanterie. Rezistenţa inamică la marginea pădurii Răzoare a fost înfrantă în urma unui violent atac la baioneta, trupele germane începand o retragere dezordonată. Intreg Regimentul 47/72 a ieşit la contraatac, iar la dreapta lui Regimentul 39 Infanterie, din Divizia 10, l-a urmat. Trupele germane s-au retras spre Valea Suşiţei, antrenând şi unităţile Diviziei 13 austro-ungare. Românii au cucerit prima pozitie inamică, dar înaintarea a fost oprită de generalul Grigorescu, deoarece von Eben îşi pusese în mişcare rezervele.
Divizia 10 şi, în special, Divizia 13 Infanterie au obţinut o importantă victorie. Comandanţii celor două divizii, precum şi comandanţii Regimentelor 47/72, 50/64 şi 51/52 au fost decoraţi cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. Alti 7 ofiţeri au primit această înaltă distincţie pentru luptele din acea zi. Regimentul 39 Infanterie Petru Rareş a luat 376 prizonieri şi 7 mitraliere, înaintând 500 m pe un front larg de 4 km, iar Regimentul 47/72 a luat 209 prizonieri şi 4 mitraliere. Insă pierderile au fost grele. Acelaşi Regiment 47/72 a pierdut 880 de oameni ( 99 morti, 300 raniti şi 481 disparuti ). Steagul regimentului, precum şi al celelorlalte doua unităţi greu încercate pe 19 august au fost de asemenea decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
In aceeaşi zi, germanii au atacat şi în sectorul Diviziei 9 Infanterie, situată la sud de Divizia 13. Aceasta fusese redusă practic la 4500 de oameni în urma luptelor grele din zilele anterioare. In prima linie erau Regimentul 9 Vânători pe aripa dreaptă şi Regimentul 40 Infanterie Călugareni pe aripa stângă. După o puternică pregătire de artilerie, doua divizii germane au pornit la atac. In urma unor lupte violente date în ruinele fabricii de la nord de Mărăşeşti, Regimentul 9 Vânători a fost silit să se retragă spre oraş. La fel şi Regimentul 40, care a abandonat prima poziţie. Divizia 9 s-a instalat pe linia sud viile Negroponte – gara Mărăşeşti – sud Mărăşeşti, pe care a rezistat puternicelor atacuri ale infanteriei inamice, avand şi sprijinul artileriei Diviziei 14 Infanterie, aflată pe malul estic al Siretului şi care trăgea în flancul germanilor.
Datorită eşecului înregistrat de armata sa pe 19 august, generalul von Eben a decis că nu mai era posibilă continuarea ofensivei. A urmat o săptămână de pauză, pe care ambele părţi au folosit-o pentru reorganizare. Armata 9 a schimbat din nou sectorul de efort. Corpul 18 Rezervă german a fost întărit cu trei divizii şi i s-a subordonat toată artileria grea a armatei. La randul ei, Armata 1 română a fost întărită de Marele Cartier General cu Divizia 11 Infanterie. Generalul de divizie Eremia Grigorescu şi-a reorganizat dispozitivul. Astfel, Corpul 8 rus forma dreaptă armatei în zona Muncelul, având în prima linie doua divizii, în timp ce alte două erau în spate în refacere. Corpul 5 (Diviziile 10 şi 15 Infanterie) ocupa frontul până la gara Mărăşeşti, unde făcea joncţiunea cu Corpul 3 (Divizia 14 Infanterie) aflat între Mărăşeşti şi Siret. La est de râu se afla Corpul de Cavalerie ( Brigăzile 1 şi 6 Roşiori, Divizia 2 Cavalerie şi o brigadă din Divizia 5 Infanterie ). Rezerva armatei o constituiau Diviziile 9, 11 şi 13 Infanterie şi cealaltă brigadă a Diviziei 5.
Ofensiva Corpului 18 a început în sectorul Corpului 8 rus pe data de 28 august. La ora 9:00 trupele germane au pătruns între cele două divizii ruse, care au trebuit să se retragă. Au intervenit doua regimente din Divizia 3 Infanterie din Armata 2 română. Acestea au contraatacat împreună cu rezervele ruseşti şi au reuşit să oprească înaintarea germană. Ziua următoare, generalul Grigorescu a pregătit un atac în zona Muncelul pentru a elimina intrândul inamic din acea parte a frontului. La dispozitia Corpului 8 rus a fost puse o divizie de infanterie rusă, Divizia 9 Infaterie romană, un regiment din Divizia 13 şi altul din Divizia 15. La atac urmau să ia parte şi două regimente din Armata 2 romana.
Asaltul a început la ora 8:00, dinspre nord şi vest, dar i-a găsit pe germani pregătiţi să atace şi ei şi a fost respins. Un al doilea, la ora 17:00, a fost şi el respins. Germanii au silit dreapta Diviziei 124 ruse să se retragă. Au intervenit două batalioane din Armata 2, care au reuşit să oprească înaintarea în timpul noptii. Diviziile 11 şi 13 Infanterie au fost aduse în spatele zonei ameninţate. Divizia 5 a fost trecută la vest de Siret. Pe 30 august, Corpul 18 Rezervă german a reluat atacul, trupele sale reuşind să pătrundă între Regimentele 18 Dorobanti Gorj şi 2 Vanători din Armata 2. A contraatacat Regimentul 34 Infanterie Constanta , care apartinea Diviziei 9 din Armata 1 şi a reuşit să astupe breşa.
Corpul 8 rus a fost întărit cu Diviza 13 Infanterie, în timpul zilei de 31 august, când datorită vremii neprielnice nu s-au dus lupte. Generalul Eremia Grigorescu a subordonat Divizia 9 Infanterie şi o divizie rusească comandantului Diviziei 13, generalul de brigadă Ioan Popescu. Această grupare a atacat pe 1 septembrie. Pregătirea de artilerie a început la ora 6:00, cu toate tunurile grupării, precum şi cu artileria aparţinând altor două divizii ruse şi artileria grea a Armatei 1. După o oră au început atacul Diviziile 9 şi 13 Infanterie dinspre vest şi Divizia 3 Infanterie, comandată de generalul de brigadă Alexandru Marginenanu, din Armata 2 dinspre nord. Dupa lupte grele, Divizia 13 a ajuns la circa 200 m de Muncelul. Corpul 18 Rezervă german a executat un contraatac în sectorul Diviziei 3, dar a fost respins. Ziua următoare, aceeaşi Divizie 3 a suportat şocul principal al loviturii Armatei 9. Obiectivul principal era Dealul Porcului, apărat de Regimentul 30 Dorobanţi Muscel . Acesta a cedat poziţia, dar a fost recucerită în urma unui contraatac dat de rezerva diviziei şi de un regiment rus. A fost ultima acţiune de anvergură a Armatei 9 germane, în sectorul Mărăşeşti.
Ofensiva Armatei 1 în zona Muncelul a fost reluată pe 3 septembrie. Divizia 11 Infanterie a fost şi ea subordonată Grupării general Popescu, trecând în linia întâi alături de Diviziile 9 şi 13. Divizia rusă şi regimentele din Armata 2 au trecute în rezervă. Planul era ca Divizia 9 Infanterie şi o brigadă a Diviziei 11 să atace frontal, pentru a fixa forţele germane din sector, în timp ce Divizia 13 şi cealaltă brigadă a Diviziei 11, urmau să atace satul Muncelul amenintand flacul pozitiei inamice. La ora 6:30 a început pregătirea de artilerie, iar la 8:00, Divizia 13 a început asaltul, însă nu a reuşit să înainteze. La fel şi în sectorul Diviziei 9. A fost necesară încă o violentă pregătire de artilerie de o oră şi jumatăte şi apoi de lupte corp la corp pentru ca Divizia 13 Infanterie să cucerească marginea estică a satului Muncelul. Insă pierderile romaneşti din acea zi s-au ridicat la aproximativ 2700 de oameni. â
Aceasta a fost ultima zi a bătăliei de la Mărăşeşti, ambele tabere hotărând să treacă la apărare pe întregul front. Armata 1 română a pierdut 610 de ofiţeri şi 26800 de subofiţeri, gradaţi şi soldaţi, iar Armata 9 germană circa 47000 de militari (morţi, răniţi, prizonieri). 40 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofiţerilor români pentru faptele din timpul luptelor din zona Mărăşeşti. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a. De asemenea, steagurile a nu mai puţin de 9 regimente au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
Luptele au continuat cu mică intensitate, cu atacuri şi contraatacuri locale, şi în zilele următoare. In una din aceste confruntări, pe Dealul Secuiului, pe 5 septembrie, a căzut voluntara Ecaterina Teodoroiu în fruntea plutonului său. De partea cealaltă, pe 8 septembrie generalul maior Kurt von Wenniger, comandantul Corpului 18 Rezervă german a fost ucis de explozia unui obuz în zona Muncelul.
Mausoleu de la Marasesti-Judetul Vrancea
MAUSOLEUL DE LA MARASESTI
Pe campiile de lupta de la Marasesti armata romana a dat riposta planurilor de atac ale armatei inamice care voia sa strapunga poarta Moldovei pe la Marasesti. Raspunsul a venit cu o forta de nezdruncinat : “ Pe aici nu se trece ! “. Intre 21 iulie – 21 august 1917 la Marasesti si imprejurimi armata romana a obtinut o stralucitoare si rasunatoare victorie.
In memoria celor care si-au jertfit viata in luptele de la Marasesti : 480 de ofiteri si peste 21.000 de soldati, s-a inaltat Mausoleul “ Intru slava eroilor neamului “ cum sta scris pe frontispiciul acestuia.
Initiativa construirii Mausoleului Eroilor apartine Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Romane in cadrul Congresului din 8 iunie 1919.
La 8 octombrie 1919 s-a fixat locul unde urma sa se inalte Biserica Neamului. Pamantul pe care s-a inaltat monumentul a fost donat in anul 1921 de catre Georges Ulise Negropontes. Constructia a fost ridicata dupa planurile arhitectului Gheorge Cristinel si ale unui colaborator de-al sau, castigatorii concursului national de proiecte organizat in acest sens, concurs care avea ca premiu 40.000 de lei aur.
Piatra de temelie s-a pus in data de 6 august 1923. In vara anului 1924 a inceput reinhumarea osemintelor ostasilor cazuti pe campul de lupta in criptele mausoleului, iar in august s-au depus osemintele Generalului Eremia Grigorescu, comandantul Armatei I Romane pe timpul luptelor de la Marasesti. Generalul Eremia Grigorescu fost decorat cu Steaua Romaniei si Ordinul Sfantul Gheorghe si Sfanta Ana al Tarului Rusiei, a fost Prim Cavaler al Legiunii de Onoare si a primit o sabie de samurai avand gravate cuvintele “Pe aici nu se trece!“.
Pe Culoarul Cavalerilor, alaturi de maiorul mitralior Grigore Ignat sau locotenentul Gabriel Pruncu, se afla si mormantul Mariucai Zaharia, copila de 12 ani din Haret care a ajutat armata romana, transmitand din nucul aflat in spatele casei date despre inaintarea nemtilor, pana in momentul in care a fost doborata de glontul unui lunetist neamt.
La 28 septembrie 1924 s-au inaugurat criptele in prezenta Reginei Maria si a unor personalitati ale timpului. Edificiul are 154 de cripte si gropi comune, in care sunt ingropati peste 5.000 de soldati si ofiteri romani cazuti in Marele Razboi
Dupa 12 ani, in anul 1936, s-au reluat lucrarile de zidire ale “ Cupolei Gloriei “ ale carei basoreliefuri au fost sculptate de catre Cornel Medrea si Ion Jalea , acestea redand diferite episoade din timpul crancenelor batalii de la Marasesti. Pictura interioara a fost executata de catre Eduard Saulescu.
La 18 septembrie 1938, in prezenta Regelui Carol al II-lea, s-a desfasurat ceremonia inaugurarii mausoleului. Monumentul adaposteste in 154 de cripte individuale si 9 cripte commune dispuse pe 18 culoare un numar de 5073 de ostasi si ofiteri.
Pe frontispiciul Mausoleului s-au inscris si numele localitatilor unde s-au purtat principalele batalii de pe frontul romanesc.
In incinta mausoleului a fost amenajat, intr-o cladire separata, un muzeu al luptelor desfasurate pe aceste locuri, care ofera vizitatorului imagini foto-documentare, armament si echipament militar din dotarea armatei romane la vremea respectiva, obiecte personale ale Ecaterinei Teodoroiu cazuta in timpul luptelor desfasurate pe valea Susitei.
In 1923, in fata Mausoleului, a fost stabilit Eroul necunoscut de catre un copil de trupa. Tatal baiatului murise in primul razboi mondial, fiind unul dintre miile de eroi necunoscuti. Dupa ce si mama lui a murit, baiatul a fost crescut langa Regimentul din Craiova. Pentru ca a fost cel mai bun elev din promotie, Sandulescu a fost desemnat sa aleaga eroul necunoscut. In fata Mausoleului au fost aduse 10 sicrie cu cate un erou necunoscut din fiecare zona istorica a Romaniei. Baiatul s-a oprit in fata sicriului din Oltenia. Se pare ca ar fi spus: “Acesta este tatal meu“. Acest sicriu a fost transportat in Parcul Carol din Bucuresti, unde a ramas pana in 1958, cand a fost construit Mausoleul Eroilor Comunisti, apoi dus din nou la Marasesti si ingropat in fata Mausoleului. In 1993, sicriul a fost scos din cripta si depus pentru o luna si patru zile in Mausoleu, iar cripta – mutata in Parcul Carol. In septembrie 1993, eroul necunoscut a ajuns din nou in Capitala, unde se afla si acum.
Se spune ca Mausoleul de la Marasesti impune un respect atat de mare, incat insusi Hitler, in momentul in care aviatia aliatilor bombarda Valea Prahovei si ameninta Moldova, i-a cerut lui Antonescu sa trimita la Marasesti doua subunitati de antiaeriana care sa apere Mausoleul.
Scurt istoric al Judetului Vrancei
JUDETUL VRANCEI
Scurt istoric
Are în componenţă două municipii – Focşani şi Adjud, trei oraşe – Mărăşeşti, Odobeşti şi Panciu, şi 59 de localităţi rurale.
De la sfârşitul sec.al XV-lea până în 1950 s-a numit judeţul Putna, pentru o perioadă scurtă a intrat în componenţa Regiunii Galaţi, pentru ca, din 1968, să se numească Judeţul Vrancea.
Vatră permanentă de locuire, prezenţa omului este atestată arheologic în toate epocile străvechi prin descoperirile de la Bârseşti ( paleoliticul superior ), Cândeşti, Fitioneşti, Mănăstioara ( neolitic, bronz ), Pădureni, Bârseşti, Bonţeşti ( epoca fierului ), Vârteşcoi, Pădureni, Odobeşti, Focşani, Tifeşti ( epoca dacă şi daco-romană ).
In evul mediu, s-a impus forma autonomă de organizare administrativ - juridică - obştea devalmaşă. La 1227-1234, este atestat un episcopat cuman cu reşedinţa în „ civitas de Mylco ”, zona Odobeştilor de astăzi. La 1423, ţinutul se afla sub autoritatea domnitorului moldovean Alexandru cel Bun, autoritate permanentizată după luarea Cetăţii Crăciuna de Stefan cel Mare şi Sfânt şi fixarea hotarului sudic al Moldovei pe Milcov ( 1482 ).
Tinutul Putnei, atestat documentar la 2 iulie 1431 şi Tinutul Adjudului, atestat în 1460, împreună cu părţile dinspre răsărit ( Olteni ) se contopesc în 1591 sub denumirea de Tinutul Putnei, condus de un staroste până la 1859. Printre starosti, s-au numărat şi cronicarii moldoveni Miron Costin ( 1688 ) şi Ion Neculce ( 1732 ).
Până la jumătatea secolului al XIX-lea, Tinutul Putnei, cu reşedinţa în Focşanii Moldovei, a evoluat paralel şi în acelaşi ritm cu judeţul învecinat, Râmnicu-Sărat, cu reşedinţa în Focşanii-Munteni, condus de un căpitan de margine, cu aceleaşi atribuţiuni ca şi starostele. Intre cele două unităţi administrative, despărţite de hotarul Milcovului, au existat continue legături economice, administrative, culturale, matrimoniale.
Focşani : Rezultat al contopirii satelor Stăieşti şi Brătuleşti, aflate pe hotar, aşezarea, cu numele Focşani, este atestată documentar într-o condică negustorească de la Braşov ( 1456 ) şi un document semnat de domnitorul Tării Româneşti, Alexandru Vodă, la 1575.
Separat în Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni, ca centru administrativ al celor două ţinuturi, apoi judeţe, Putna şi Râmnicu-Sărat, târgul evoluează unitar ca o aşezare specific de graniţă, căpătând un accentuat caracter negustoresc.
Rezistând grelelor încercări ale sec.XVII-XVIII ( ciuma de la 1718, năvălirile tătarilor de la 1735 şi 1758, războaiele dintre anii 1768-1774 şi 1787-1792 dintre trupele ruso-austriece şi otomane), pustiirii din 1821, ciumei din 1828 şi deselor incendii, oraşul a cunoscut, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, după unificarea sa, la 1862, o rapidă dezvoltare economică şi edilitară, culturală şi socială.
Epoca Unirii, cu evenimentele sale dintre anii 1848-1866, îl inscriu în istoria naţională ca „Oraş al Unirii”: manifestările revoluţionare şi unioniste din iunie 1848, activitatea puternicului Comitet Unionist (1856-1859), alegerile pentru Divanurile ad-hoc (1857), manifestările entuziaste prilejuite de alegerea lui Al.I.Cuza la Iaşi (5 ianuarie 1859) şi la Bucureşti (24 Ianuarie 1859), activitatea Comisiei Centrale (1859-1862), Unificarea oraşului (1862).
La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.al XX-lea, la Focşani apar şi se dezvoltă mici şi mijlocii stabilimente industriale şi comerciale (textile, pielărie, tăbăcărie), se infiinţează şcoli primare şi gimnaziale, Liceul „Unirea”, Scoala normală, Scoala comercială, se trasează noi bulevarde, apar societăţi culturale (Liga culturală – 1851, Societatea filarmonică – 1907, Doina Vrancei – 1910, Biblioteca Publică – 1912). Se ridică principalele edificii edilitare şi culturale: Tribunalul Judeţean, Teatrul „Maior Gh.Pastia” – 1912, Mausoleul Eroilor - 1926, Ateneul Popular – 1928, Banca Naţională, Palatul Telefoanelor.
Mărăşeşti : Atestat la 20 august 1455, într-un document emis de domnitorul Moldovei, Petru Aron. Până la sfârşitul sec.al XVIII-lea, aşezarea nu avea mai mult de 50 de familii de ţărani răzeşi. La jumătatea sec.al XIX-lea, zona aparţinea marilor moşii ale lui Constantin Catargiu şi Gheorghe Negropontes.
Construirea căilor ferate Mărăşeşti-Bacău, Mărăşeşti-Focşani, Mărăşeşti-Panciu şi Mărăşeşti-Tecuci transforma localitatea într-un important nod de cale ferată.
Infiinţarea la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX a Fabricii de zahăr, a Fabricii chimice, a Fabricii de cherestea „Tişita” determină trecerea sa la statutul de oraş, în 1908.
Cu eroicele lupte din vara anului 1917, în contextul Primului Război Mondial şi al Războiului Intregirii Neamului, Mărăşeştii îşi inscrie numele pe frontispiciul istoriei europene şi naţionale.
Adjud : Aşezat la confluenţa râurilor Trotuş şi Siret, a celor două artere de circulaţie – spre nordul Moldovei şi spre Transilvania – Adjudul a devenit un important centru administrativ, comercial şi punct strategic militar.
Ca centru administrativ al ţinutului cu acelaşi nume este menţionat într-un document al domnitorului Stefăniţă Vodă (1517-1527), în timpul lui Petru Rareş şi într-o cronică polonă la 1566. In 1591, ţinutul intră în componenţa Tinutului Putnei.
La 1600, la Adjud au făcut joncţiunea cele două armate ale lui Mihai Viteazul, una venind din Tara Românească, alta din Transilvania, pe Valea Trotuşului, îndreptându-se apoi, spre Iaşi şi Suceava.
Intre 1787-1792, a devenit locul unor confruntări militare dintre armatele ruso-austriece şi otomane.
In urma acestor confruntări şi a deselor revărsări ale Siretului, locuitorii s-au strămutat la trei kilometri mai la sud, intemeind Adjudul Nou, atestat documentar la 1795.
In a doua jumătate a sec.al XIX-lea, ca urmare a construirii căilor ferate Mărăşeşti-Bacău (1872) şi Adjud-Tg.Ocna (1884), a depoului de locomotive (1880), Adjudul devine un important centru feroviar care-i va influenţa benefic, economic, social şi demografic evoluţia sa din sec.al XX-lea.
Odobeşti : Ca aşezare umană, este atestată documentar odată cu înfiinţarea Episcopatului cumanilor la 1227. O hotărnicie dată de domnitorul Moldovei, Miron Barnovski delimita moşia târgului Odobeşti la 17 septembrie 1626.
Indeosebi ca centru viticol şi negustoresc, Odobeştii cunosc un ritm mai intens de dezvoltare în sec.XVIII-XIX. La 1861 devine comună urbană.
Panciu : A luat fiinţă la începutul sec.al.XVIII-lea, dezvoltându-se îndeosebi ca un centru negustoresc, de legătură între zona de munte cu aceea de deal şi de ses şi ca centru viticol. La începutul sec.XIX devine târg, pentru ca, la jumătatea secolului să devină comună urbană.
Pustiit de marele incendiu din 1869, reclădit, cade sub efectele distrugătoare ale cutremurelor din 1894 şi 1940. De fiecare dată se reface prin eforturi aproape dramatice şi revine în viaţa judeţului ca unul dintre importantele sale centre administrative, comerciale şi viticole.
Parteneri
|
Check Page Rank of your Web site pages instantly: |
|
This page rank checking tool is powered by Page Rank Checker service |
